*vorbesc o latină ciudată III (când mă plec aproapelui sau despre il principe)

privind chipul aproapelui în dinarul de argint al lunii
nici nu apucăm să pipăim măruntaiele fericirii
murmurând a rugăciune ....e rai ... căci descoperim îndată
urma de mucegai a clipei îngăimând ... erai...

când iubirea-şi adună oasele sacre-ntr-o raclă
nu ne rămâne decât să alergăm
desculţi după inima Domnului
să despartă din nou pământul e de ape rai
prezentul să miroasă a verde crud...

caut urme de viaţă sub piatra acefală ale acelui atât de imperfect erai

melismă a morţii, o altă întrebare retorică îşi toarce limba în creuzet ...
imperfectul e un timp mundan?