fiicei mele, Smărăndiţa
Era vremea culesului şi strugurii se copseseră mai mulţi ca în alţi ani, din vie plecând o mulţime de coşuri cu pradă aurie, roşiatică şi vineţie pe care de-abia le puteau duce oamenii la maşini. Petruţ, ţinându-se grăbit de bunicul îi spuse :
-Bunicule, vreau şi eu un strugure!
Bunicul puse coşul jos iar băiatul luă un strugure galben, mare şi frumos ca o podoabă din vremurile împăraţilor de demult. Studie cu atenţie colierul dulce şi mulţumind bunicului dădu fuga sub nucul din capătul viei unde era o bancă din salcâm. Locul acesta era deosebit deoarece în apropiere era măsuţa cu trei picioare pe care bunica aducea bunătăţi de la bucătărie şi pe care lăsase acum ochelarii şi o carte începută. Petruţ puse cu grijă strugurele pe bancă şi începu să tragă masa cât mai aproape, apoi aşezând ciorchinele pe masă îl studie fără grabă, muşcând satisfăcut. O vreme o ţinu aşa, apoi luă câte două boabe, câte trei, apoi schimbă măsura luând câte două, şi pornind allegro, continuă cu allegretto, andante şi rallentando.
Oprindu-se brusc, puse capăt concertului de pleoscăituri ce dădeau fiori de gheaţă ultimei boabe înspăimântate agăţată strâns de ciorchinele golit ca un oraş lovit de molimă, dar bucuria nu dură decât o clipă căci o mână de uriaş o ridică în aer ducând-o spre o peşteră mare, străjuită de nişte soldaţi albi, pluti rotindu-se în aer şi ...ateriză înapoi pe masă.
-Nu mai pot!spuse Petruţ.
Mai făcu o încercare, dar se răzgândi:
-Of! chiar nu mai pot, am mâncat prea mult. Copilul se îndepărtă în grabă, luând ochelarii şi cartea pentru a le duce bunicii ignorând boaba care rămase singură pe masă.
-Hm! Chiar pe mine s-a gândit să mă lase singură! Ce să fac acum ?Cum am să mă joc de una singură ?
-Vrei să te ajut ? o întrebă Pală–de-Vânt.
Boaba se uită de jur–împrejur dar nu văzu pe nimeni.
-Spune-mi cine eşti şi ...unde eşti?
-Sunt lângă tine şi mă numesc Pală-de–Vânt. Dar tu cine eşti?
-Sunt Bobiţă-de–Strugure. Vrei să jucăm?
-Bine.Dar cum?
Puiul de Vânt începu să sufle încetişor rostogolind boaba de strugure dintr-un capăt în celălalt al mesei. Boaba începu să râdă şi veselia se încinse:
-Mai tare,mai tare, striga fericită Bobiţa, aşa cum râd copii iarna la săniuş. Vântul, obosit, se odihni oleacă şi apoi suflă din toate puterile sale.
-Vaai, pluti prin aer speriată Bobiţa-de-Strugure .
-Ce faci domnişoară? De ce îmi boţeşti rochiţa pentru bal? Am aşteptat un an întreg clipa aceasta şi tocmai acum ţi-ai găsit să mă şifonezi? o apostrofă indignată Diţa-Dumitriţa .
-Scuzaţi-mă, vă rog, îngăimă încurcată Bobiţa–de–Strugure, nu am vrut să vă stric rochia dar am căzut tocmai de acolo, de sus, şi sunt foarte bucuroasă că am scăpat cu viaţă.
-Bine, bine, dar dă-te odată de pe rochia mea că mă striveşti o rugă floricica şi, aplecându-se uşor îi făcu loc să alunece pe câteva fire de iarbă.
-Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc, se înclină reverenţios Bobiţa-de Strugure.
-Hello, baby! Ce faci? o întrebă o boabă de porumb, ridicându-şi pălăria de cowboy de pe ochi.
-Nu mai ştiu nici eu, răspunse timid Bobiţa-de–Strugure, cred că m-am rătăcit. Dar tu cine eşti şi ce cauţi aici?
-Eu sunt Boby-de-Porumb. American, preciză cu importanţă boaba de porumb ridicând şi degetul arătător prin aer.
-Vii din America? intrebă Bobiţă impresionată, făcând ochii mari şi scuturâdu-şi rochiţa aurie şi buclele verzui îi întinse mâna şi-i făcu o reverenţă:
-Imi pare nespus de bine, vrei să ne jucăm?
-Bine, dar numai până când tatăl meu o să mă strige, trebuie să plecăm departe...vom călători cu un tir şi apoi cu vaporul, până în Australia! se umflă în pene Boby de Porumb.
Mută de uimire şi sfioasă, Bobiţa-de-Strugure îl rugă :
-Crezi că aş putea să merg şi eu cu voi? Aici nu mai am pe nimeni.Trebuie să fie aşa de frumos să mergi prin toată lumea.
-E super, baby, spuse Pistruiatul porumb american.
-Până atunci, vrei să o rugăm pe Pală de Vânt să ne fugărească? ţopăi într-un picior Bobiţa dolofană de strugure.
-Ă, îhî, îngăimă vesel Boby. Prinde-ne, strigară către Pală de Vânt, cei doi zbenguindu-se cum doar copiii pot alerga bucurându-se când jocul pluteşte in aer.
Şi-n soarele cald de toamnă, pe covorul persan de frunze, două boabe-una de strugure şi una de porumb dansau şi apoi se ridicau în aer, când mai sus, când mai jos, legănându-se şi purtate de vânt. După o vreme, cei doi o rugară pe Pală de Vânt să-i lase la capătul aleei pe o frunză de vie, iar frunza se ridică asemeni unui covor fermecat, sus–sus de tot încât Boabei-de-Strugure îi era frică să privească în jos, aşa că Bobby-de-porumb îşi scoase de la brâu lassoul şi se legară amândoi de codiţa frunzei ce se ridicase în înălţimi până dădu de aburul norilor.
-Hei, priveşte!Au terminat de încărcat. Să coborăm repede!
-Mai repede Pală de Vânt, sunt gata să plece ai mei, spuse îngrijorat Bobby.
-Am obosit, smiorcăi Pală de Vânt. Mai repede de atât nu pot!
-Vaai, pleacă! strigă Bobiţa de Strugure. Aşteptaţi-ne!
-Proştilor, urlă Boby, cu noi cum rămâne, ne lăsaţi aici?
Dar oamenii îşi vedeau de treabă, acoperind lăzile mari de aur vegetal, nu cu valuri de mătase ci cu foi mari de impermeabil, şi corabia terestră porni cu zgomot mult şi fum gros.
-Mă-nec, tuşi Bobiţa, ce fum înnecăcios!
-Aşteptaţi!începu să plângă Boby de Porumb, pe care îl părăsise vitejia.
-Nu plânge, îl mângăie Bobiţa, eu sunt de vină, iartă-mă!
Dar Bobby nu mai auzea nimic, se simţea tare singur fără ai lui.
-Am o idee! spuse Bobiţa. Eu zic să ne urcăm în următoarea maşină şi-i vom ajunge. Ne vom intâlni în port!Să ne grăbim!
-Merg şi eu cu voi, spuse Pală de Vânt.
-Eu sunt şeful!strigă Boby, căruia începu să-i revină curajul. Număr, şi când ajung la trei ne salţi în aer. Sus!Unu, doi, treei...suus!urlă comandantul Bob Porumbaky (aşa îl botezase în taină Pală de Vânt).
-Ce faci? strigă Boby. De ce nu ne ridici odată? Pierdem şi transportul ăsta, nu-i mai găsim pe ai mei , care acum îs morţi de îngrijorare!
-Hai, nu mai plânge şi nu mai urla, că mă sperii! îi zise Pală de Vânt
-Lasă că număr eu, propuse împăciuitoare Bobiţa de Strugure.Unu, doi, tre...hap-ciueeei! Haaap-ciu!strănută buclata verzui-aurie.
-Hi-hi, râse Pală de Vânt
-Ha-ha, hi-hi, ho-ho, s-a molipsit de râs şi Boby Porumbacul!
-Cum mi-ai zis?se inroşi Boby de Porumb.
-Boby Porumbacul, tare ca spanacul!
-Iar tu eşti Păliţă-Vântiţă!
-Bob-Ciob-Tont!
-Păliţă-Vântiţă!Vântiţă-Măturiţă!
-Hei, lăsaţi cearta, interveni Bobiţa de Strugure.Am o idee: eu sunt şefa!
Unu, doi, treeiii,
ridică-ne vânt
de la pământ!
Ca vântul
Ca gândul
Ce-nconjoară Pământul!
-Pală-de-Vânt, de când te caut! şuieră Vânt-de Toamnă. Eu şi mama ta te căutăm de dimineaţă!
-Tată, ce bine că ai venit,zise Pală de Vânt, ajută-mi prietenii să-şi găsească familia!
-Dar ce s-a întâmplat cu ei?
-Uite, ...şi bobiţele şi vânticelul îi povestiră toate prin care au trecut în ziua aceea.
-Urcaţi repede pe frunza cu care v-aţi jucat, legaţi-vă bine şi să mergem iute.
Caleaşcă fermecată
Închide-te odată!
porunci Vântul de Toamnă frunzei de vie, iar ea se inchise rulându-se cu cele două bobiţe şi se ridică în văzduh.
-Am pornit, strigă vesel Boby. Ţine-te bine, ce frumos e! Uite casele sunt cât nucile...
-Vaaai, ce frumos e!zise Bobiţă, apropiindu-se de ferestruica pe care frunza o lăsase pentru ca bobiţele să vadă locurile prin care vor trece.Merseră ce merseră, iar Bobiţa de Strugure se miră:
-Uite, cerul s-a unit cu pământul!Totul e albastru!
-Prostuţo, acolo e marea, suntem aproape de port!...Uite acolo, jos, vapoarele!Uraaa, am ajuns!Ce simplu a fost!
-Trebuie să vedem care e vaporul vostru, spuse Vânt de Toamnă.
-Hei, Briză a Mării, ajută-mă, şuieră spre larg Vânt de Toamnă.
-Ce e frate, apăru Briza ca un abur de lumină şi de răcoare, ce s-a întâmplat?
-M-am pierdut de familia mea şi nu mai ştiu cum să-i găsesc, scânci obosit Bobby. Mă ajuţi?
Bobiţă îi povesti totul, iar Briza, învăluindu-i pe amândoi cu o mângâiere înviorătoare, le spuse:
-Am să vă ajut, ce culoare avea camionul?
-Verde!
-Ba albastru!
-Mmmmmm, nu mai ştiu!
-Stai puţin, îl opri Vânt de Toamnă, am eu un prieten care ne va lămuri.Tos-Albatros, vino te roooog, şuieră spre văzduh Vânt de Toamnă.
Şi un albatros bâtrăn, cu aripile mari, albe, poposi din zbor lângă frunza de vie, şi lângă fraţii Vânt.
-Tos-Albatros, numai tu ne poţi ajuta, îi zise blând Briza.N-ai văzut cumva un camion cu porumb ce va pleca spre Australia?Sau măcar vreun vapor care va pleca într-acolo?
-De dimineaţă au sosit nişte camioane albastre dar erau cu bumbac pentru vaporul de Argentina. Au mai fost şi nişte camioane verzi cu struguri pentru Grecia, dar ia stai mai adineaori au sosit nişte camioane.Mă duc să văd despre ce-i vorba!şi desfăcându-şi aripile Tos-Albatros dispăru într-o clipă de lângă ei.Nu dură mult şi albatrosul se întoarse bătând vesel din aripi:
-I-am găsit, haideţi !
-Uraaaa!Vă mulţumim, începu să ţopăie fericite bobiţele.
-Hai, să mergem! spuse Briza.
-Boby, se auzi dintr-un colţ un glas de mamă, cât te-am căutat!
-Unde mi-ai fost zbânţuitule?strigă un bob mare de porumb.
-Dacă aţi şti prin câte am trecut ca să vă găsesc!începu Bobby suflând uşurat
-Neaciuatule, îl zgâlţâi o Boabă mică şi roşcovană.
-E soră-mea, îi spuse Boby Bobiţei de Strugure.
-De fapt, eu sunt de vină, îl scuză Bobiţă de Strugure care fu nevoită pentru a nu ştiu câta oară în ziua aceea să-şi povestească păţaniile.
Mama lui Boby o mângăie şi-i zise:
-Bine că suntem cu toţii din nou şi pentru asta trebuie să mulţumiţi lui Pală de Vânt!
-Şi lui Vânt de Toamnă! adăugă Bobiţa.
-Şi Brizei de Mare, spuse Boby.
-Da, şi lui Tos–Albatros.Vă mulţumim, prieteni, rămâneţi cu bine !apucară să strige boabele de porumb în timp ce se grăbeau să o ascundă pe Boabă de Strugure de privirile şi de mâinile muncitorilor, care nu ar fi înţeles nici în ruptul capului ce caută o boabă de strugure într-un container cu porumb ce urma să plece în Australia!
