femeie
lăsată în prag să aştepţi nevenirea lui
spală-i cămăşile
întinde-i-le în faţa casei
lungi scrisori de dragoste cu cerneală simpatică
o cerneală îmbibând aerul a chemare
precum junghierea viţelului gras
femeie, pune încă un tacâm pe masă şi
lasă îngerilor hrana
pofteşte tăcerile lui să se-nfrunpte
din coaja uscată a acestor ceasuri
aşează-i şi perna
lângă capul tău
cruce a ultimei nevoinţe
vei învăţa să iubeşti uşile închise
în spatele cărora lacrimi se scurg ca o măduvă
nu plânge
în crevasele ochilor nu creşte iarbă
doar tălpi ce vor să te scufunde
timpul, femeie, nu toceşte pietre
el sculptează oglinzi
în care îl vedem pe celălalt
învăţând cum să zboare spre noi
la vecernia lebedelor răstignite în larguri
No comments:
Post a Comment