*vorbesc o latină ciudată : când sufletul îşi duce mâna la tâmplă (ἔρως & ἀγάπη)

ne bântuie o sete de a iubi organic, fără mortificări platonice
suntem în esenţă femurul tomei
vrem să atingem iarba cosită ca să credem boabei de strugure
în spatele uşilor închise, începe o lume
a noastră
un palimpsest innuendo sânge, carne şi naştere

pântec rotund de femeie
ca un scut roman
buze calde
o floare de lotus şi gemi
iar eu îţi vorbesc de cuvinte vechi
înţelesurile lor înfingându-se în izvoarele tale ieşite din matcă
spre o altă deltă a nilului

ca degetele înmuiate în henna ale rătăciţilor din peşteri, latinescul labia
înseamnă buze
cameleonicele buze ale vulcanului de carne
muşchi tremurând ca sclavii
în faţa temutului stăpân, sufletul îşi duce mâna la tâmplă

cu fiecare iubire regenerăm himenul inimii
şi descoperim printre coji
modulaţiile îndepărtate ale cuvântului
bello
belle

frumos
luptă
clopot

de parcă starea aceasta ar fi un apus însângerat
de ţipătul cocoarelor

o luptă
tandru valsând
în sunet de orgă