II
Luna gemu aşa cum geme orice fiinţă când somnul se subţie ca o smântână
amestecată cu lapte. Duse mâna la frunte: era umedă. Se scutură şi alergă să se
spele. Mâinile ei prelungi păreau străvezii la contactul cu porţelanul şi
marmura. În atrium, se auzea o muzică lină, o muzică boreală, de clopot
amestecat cu stea, de ţambaline şi harpe.
Îşi despleti părul negru şi rămase un timp în faţa oglinzii: fiecare
femeie are vârsta pe care consideră că o poate purta elegant pe umăr ca o
eşarfă. Avea faţa palidă, o paloare delicată, paloarea celor care uită să se
oprească din citit, absorbiţi de poveşti. Albăstriul cearcănelor îi mărea
conturul ochiului, uşor migdalat. Avea ceva din blândeţea unei vaci sacre de
India. Îşi îndreptă umerii cu un surâs spaniolit. În afară de oglindă, niciun
obiect din încăpere nu avea conturul finit. Patul din care tocmai se trezise
îşi recăpătă forma de ramur înflorit, pereţii se transformară în geamuri iar
geamurile se pliară ca o stofă, intrând într-un colţ din întuneric. Perdelele din
taşkent gri-albăstrui se rulară ca un pergament cu marginile aurii. În spatele
ei, era o masă ca un pupitru de tribun. Lemnul roşiatic de trandafir, avea
inscripţionat într-o limbă veche: cunoaşte-te pe tine însuţi.
Luna reflectă o clipă apoi renunţă la planurile făcute pentru acea zi: azi
nu avea de gând să se machieze. Nici măcar să dea cu puţin ruj pe buze. Azi,
nu. Îşi scoase toate bijuteriile şi le lăsă într-o cutie, apoi se spălă
tamponându-şi corpul cu o pânză umezită. Voia să nu se grăbească, îşi simţea
pielea extrem de sensibilă, ca şi cum o atingere masivă de apă ar fi decojit-o
ca pe-un şarpe. Îşi luă halatul, din mătase indigo, şi rămase o vreme în faţa
oglinzii. Îşi studie obrazul.
,,Oamenii îşi citesc destinul în palmă, eu mi-l citesc după cicatricele
din spatele epidermei.’’ Zâmbi. Nu avea nicio cicatrice sau, cel puţin, niciuna
vizibilă dar îi plăcea exerciţiul ăsta, puţin anticipativ, căutând riduri acolo
unde ele nu există. Îşi inducea uneori o stare de nelinişte, alteori exersa
mimele tristeţii până când reuşea să se întristeze de-a binelea. Îşi simţi şi
acum sufletul amar ca o coajă de portocală, apoi de grefă, apoi de pelin şi
începu să plângă.
,,Ar trebui să-mi aleg o vârstă. Aşa plâng fetele înainte de măritat, aşa
plâng femeile după bărbaţii lor. până când coloana lor devine un tub de trestie
plin cu lacrimi.’’
Porni încet, foarte încet ca şi cum fiecare obiect din cameră ar fi fost o
proiecţie a fiinţei ei, simţea cum iese şi reintră în propriul trup ca o
ameţeală.
Alese din dulap o rochie la întâmplare. O rochie vaporoasă, fără mâneci,
deasupra genunchilor, alcătuită din două maieuri suprapuse din voal înflorat.
Îşi luă o jachetă de piele şi sandalete.
Tiptil, coborî printre copaci la capătul străzii.
Şoseaua nu era circulată: era două noaptea. Totuşi, câteva lumini în
zig-zag: la o benzinărie, în spatele geamului, un bărbat între două vârste
sorbea cu înghiţituri mici dintr-o ceaşcă de cafea. Căldura dinăuntru îl
moleşise, nu voia să adoarmă deşi în curând avea să-şi sprijine coatele de
masă, moţăind. Undeva, în colţul străzii, un bloc. La etaj, două fete
citeau-una învăţa iar alta răsfoia o carte, să-i ţie de urât. ,,Sunt surori’’
gândi Luna continuându-şi plimbarea pe strada luminată de felinare. Simţea o
oboseală plăcută în picioare, o căldură familiară. Îşi luă sandalele în mâini
şi, zărind un gard, îl sări apropiindu-se de o piscină. Casa şi grădina erau
luminate doar dinspre stradă dar putu desluşi în umbră conturul unei fiinţe
care stătea cu picioarele în apă. Fără sunet, Luna îşi bălăci gleznele în apă,
în colţul opus. Simţi gresia umedă.
Omul părea absorbit de gândurile sale. Nu observă nicio mişcare doar luna
ieşise dintre nori înteţind vântul. Răcoarea nu-l înfrigură, ci îl moleşi aşa
că se lăsă uşor pe spate privind cerul. Din memorie i se şterseră gândurile,
dispărură singurătatea, munca, neliniştile, sentimentul de vinovăţie. Voia să
cumpere fabrica de medicamente, s-o dezasambleze şi s-o vândă la fier-vechi,
iar în locul ei să ridice un mall. Nu ştia că în cutia aceea complicată cu
instalaţii din inox arseseră vieţi. Nu-l lega nimic de fabrică. Simţea în jurul
ei o taină, o vrajă de care nu voia să se apropie. Prefera să o considere o
nucă de cocos căreia avea să-i dea un şut, să-i crape coaja şi să-i mănânce
miezul.
Era bogat dar voia să ajungă şi mai bogat. Erau prea puţini banii, casele
sau maşinile avute. Voia să poată influenţa lucrurile, să fie cât mai sus.
Bogăţia acumulată avea s-o convertească în putere, a avea să devină a controla.
Nu se gândea ce va face cu oamenii care mai erau în fabrică. Erau doar un drum
închis. De oameni, de copii oamenilor şi de părinţii oamenilor trebuiau să se
ocupe alţii. Pentru el, totul era o cutie. Pantofii, cămăşile, cravatele,
mâncarea, scrisorile, banii se ţineau în cutii. Casa lui era o altă cutie,
strâmbă.
De ce voia să fie cât mai aproape de tot? Ca să se poată răzbuna. Pe
colegii lui de grădiniţă, că era peltic. Fusese peltic. Acum, colegii lui aveau
familii, servicii, mai slabe sau mai bune dar locuiau în acelaşi oraş şi citeau
zilnic despre el în ziare. Şi colegii din primară erau pe listă. Unii fuseseră
premianţi, alţii pur şi simplu fuseseră mai inteligenţi. Şi răseseră de el cu
cruzimea vârstei. Râseseră împreună însă el uitase. Doar râsul lor contra lui,
ca o minge aruncată-n prăpastie, îi suna în urechi. Era un sens fără feed-back,
un zgomot care nu se liniştise în urechile lui. Veneau în ordine crescătoare,
colegii şi profesorii din liceu şi facultate. Se aşezaseră cuminţi în
amfiteatrul memoriei aşteptându-şi sentinţa, mereu amânată.
Desigur, se întâlnise cu ei din zece în zece ani de la terminarea şcolii,
ciocneau acelaţi pahar prăfuit de vin, se întrebau de afaceri, de politică, de
succes, îşi urau sănătate urându-se elegant, faţă-n faţă, zâmbindu-şi
privindu-se-n ochi. Era remarcabilă asiduitatea cu care urca în ierarhii, fiind
atent să nu-şi uite mâinile în dosarele celor de care avea nevoie. Nu se
desăvârşise în nicio direcţie deşi în toate părea un model. Întâlnindu-l , pe
stradă sau în cafenea, în restaurant sau la hotel, afişa acelaşi zâmbet tern ca
o zi bună ce nu se mai sfârşeşte, o zi toridă fără vânt. Avea o vârstă incertă
pentru că nu mai trăsese demult cu arcul. Avea o vârstă total diferită de cea
pe care o aveau bărbaţii la anii lui.
Femeile pentru el nu reprezentau o plăcere, deşi roiau în jur. Nu le lăsa
cu adevărat să se apropie. Eventualii moştenitori însemnau bani iar el ar fi
devenit vulnerabil. Pentru el, copiii ar fi însemnat renunţarea la răzbunare,
ar fi însemnat un pod suspendat al turnului în care era închis de ani buni. Se
simţea blestemat, iar oamenii care se simt blestemaţi, chiar sunt blestemaţi.
De propria conştiinţă.
Simţea că are un mare război de dus împotriva unei fiinţe amorfe, uriaşe,
cu mii de ochi şi de guri, gata să râdă, să-l umilească. ,,Şi dacă i-ar învinge
pe toţi într-o zi?’’ se întrebă Luna. ,,Atunci, ar inventa alte războaie. Şi-ar
purta războaiele mai departe pentru că oamenii obişnuiţi cu războiul nu se vor
mai obişnui cu pacea. Ar înventa alte şi alte motive pentru care ar sfâşia
oameni care nu i-au făcut nimic, ceea ce în limba oamenilor se numeşte
ambiţie.’’
,,Oamenii de felul ăsta sfârşesc aruncaţi într-o mină părăsită’’, gândi
Luna. ,,Oamenii de felul ăsta deja au murit. S-au aruncat singuri într-un puţ
părăsit. Viaţa lor e un puţ părăsit, plin de stârvuri’’ se auzi clipocind în
cer. Erau stelele. Veniseră aproape să-i ţie de urât Lunii. Unele se aşezaseră
în iarbă, ca licuricii, altele pe ramuri, precum florile iar altele îşi dădură
drumul în apă imitând solzii unor peşti. Grădina şi bazinul se umplură de
lumină, păreau poleite cu argint, un argint fără coclire. Clipeau vesel ca o
vitrină din marile oraşe. Ai fi spus că un inginer priceput dăduse drumul
tuturor instalaţiilor pe care le montase pe fiecare protuberanţă a peluzei.
Alte stele se apropiară de trupul culcat şi amorţit rotindu-se-n jurul lui ca
nişte iele. Păreau desprinse din legendele de demult, ursind şi vrăjind,
închegându-i odată cu apa şi gândurile şi sângele. Nu voiau să-l ieie cu ele
sus pe câmpiile dintre nori, nu era nici frumos, nici tânăr, nici bun. Pur şi
simplu, se roteau intraseră într-un joc lipsit de sens. Dac-ar fi deschis
ochii, şi-ar fi pierdut minţile, considerându-se în mijlocul unei conspiraţii
imposibil de controlat.
Dincolo de stradă, la capătul oraşului, un gong de biserică sparse
liniştea precum se crapă oul din coajă. În văzduh, mirosea a lapte, a miere şi
a tămâie. Cerurile se primeneau de parcă icoanele vechi fuseseră unse cu lac
nou şi străluceau botezate.
Luna se ridică încet, mai privi o clipă piscina apoi se retrase. Gresia
avea un desen abstract, o stilizare de lanuri dar forma băii, dreptunghiulară
şi tulpinile de palmier din ghivecele implantate de jur împrejur, îi aminteau
de Pompei.
Farurile maşinilor se înmulţiră precum ochii de vulpe în sălbăticie.
,,Cele două surori nu s-au culcat’’ murmură surprinsă Luna. Un automat de
îngheţată porni singur. Cornetele treceau pe sub jetul de cremă apoi cădeau în
gol. Cele mai norocoase se înfipseră în nisip părând un rond cu flori de
napolitană şi vanilie. Zgomotul îl trezi pe lucrătorul de la benzinărie care
dădu nişte telefoane apoi se apropie să vadă ce se întâmplă, dacă nu cumva
cineva făcuse o glumă iar butonnul era manevrat din spate, fiind tras de o aţă.
,,Teatru de marionete e noaptea’’ gândi amuzat. Câţiva oameni care locuiau
în vecinătate ieşiră în stradă alarmaţi dar văzând maşina care fabrica
îngheţate fără oprire, luară şi le împărţiră. Oamenii se inmulţeau pe strada cu
îngheţate iar mecanicii şi poliţiştii nu avură decât să semneze un proces
verbal de euforie mecanică cu o mănă. În cealaltă, ţineau ca un buchet de
mireasă, un cornet.
