*spovedania venelor albastre, monolog pentru femeie, ison de caval & mugur de tenor eroic pe protomelodii bizantine

pământul şi-a întins braţele a plângere  
pipăi ca un orb venele lui albastre, umflate
a ridicat atâţia munţi bărbatul ăsta (gândesc)
de ce stă în faţa mea neputincios, gemând
în genunchi, cu spatele biciuit (m-au bătut stăpânii)
el, care lăsa leii să-i doarmă pe grumaz
ne-au adus în arenă să te sfâşii (mă priveşte trist)
pricep de ce în dimineaţa aceasta jaluzele s-au ridicat
ca un grilaj de fier pe  tropot de arme
de ce pieptul mi-e înfăşurat în pânze 
am mai zărit vârful coasei în plete
apoi sânge
peste cuvinte
ne-au ciunţit, râde amar pământul, 
să nu distingem bărbatul de femeie
îmi spun rugăciunea din urmă lipindu-mă de stâlpi
paşii tăi sunt murdari, femeie /  şfichiul frânghiilor 
maluri de cenuşă / mâini legate / smulgeri
smulgeri
bătrânul îşi cheamă din lanţuri echilibrul
nu pot
nu pot să-ţi smulg inima de ciută sălbatică
murmură încordându-şi braţele să sfarme o poartă
croindu-mi drum prin el
traheea luminând ca un tub de fosfor
nu mai simt rănile stâlpului de care m-au legat
nici goliciunea
mor
în bărbatul care şi-a desfăcut pieptul să încap
fără să-mi plec genunchii
lumini se sting în urmă bulgări de humă
a iubit
a iubit cu disperarea grâului

a iubit cu disperarea grâului de a fi pâine