Solange, fata fără mâini
se caută sufletele simple...
când el pleca de acasă îşi scotea braţele din ramă
oraşul împletindu-i cozi de fată cuminte
era legată de vise într-o lume a celor pragmatici
ce ştiau să măsoare nivelul apei din plămânii unei iubiri
cu fiecare oră ochii i se dilatau ca un col gata să nască
avea senzaţia smocurilor de iarbă cu gheare pe braţe
un zâmbet cav o învăţa complicatul mecanism al reculegerii
mâine o să mai arunc din mine câteva lucruşoare inutile
cu cât sunt mai puţine
cu atât sunt mai bine de întreţinut
copiii veneau în urmă desenându-i mâinile pe asfalt
un iris i le smulsese când făcea dragoste cu apa
printre litere de zi şi litere de noapte
trupul îi ardea ca o tămâie gândind
puţine eve sunt cu adevărat fericite fără umilinţă
femeia fiind completarea bărbatului nu un apendice
apoi îşi amintea povestea trăsurii chinezeşti
despre cercuri rupte inegal de ceruri în două
iubirea nu se primeşte cu pumni
ubi tu gaius ego gaia
dacă e sclav voi şi eu sclavă
şi-l aducea cu mintea aproape
în faţa ta sunt o sumă a tuturor femeilor
câţi oameni care se văd zilnic chiar se întâlnesc?
câţi îşi dau mâna de la generozitate până la suferinţă?
şi geniile sunt simple în viaţa de zi cu zi
au momentele lor sublime
de prostie
de boală
aceeaşi strămoşi necumpătaţi la frumos
vino
cu paşii cei mai mărunţi pe care i-ai făcut vreodată
să auzi glasul unei cărni intrând
în fiecare noapte alt soi de campanole de flagelarzi de glimerii
nu ştiu de ce când te plimbi prin cameră doar în cămaşă
palmele pianului îmi transpiră în timpane
No comments:
Post a Comment