*invitatie la recital

*invitatie la concert

Luni, 10 decembrie 2007, la Universitatea de Arte ,,George Enescu'' Iaşi,
în sala Symposion, orele 17,
vă invităm la concertul ,, Songs sacred and profane''.
Interpretează: Cătălina Ionela Chelaru-soprană.
La pian- conf.univ. dr. Lăcrămioara Naie. În program: Samuel Barber-Hermit Songs,op.29, John Ireland-Songs Sacred and profane, Rosamond J. Johnson- Negro spiritual songs.

*veşti din ţara unei femei care nu cuvântă

veşti din ţara unei femei care nu cuvântă
noapte bună


o să-ţi vorbesc mai întâi despre cântec
în clipele acelea
ies din plasele pescarilor cu aripi ude de naştere
tot ce e vechi alunecă de pe mine


...
mai am puţin de trăit şi o cumplită luptă cu timpul
trebuia să fiu în altă parte
să umplu foile albe cu icre negre
să urlu
să ţip
pune-ţi palma pe inima unei viori înainte de concert:
ai să fii îngrozit... e-un cuib de pasăre
dar lucrurile astea şi altele
îşi vor pierde importanţa în timp
se vor estompa
acuarele uitate în fereastră când vine furtuna de vară
tu taci.
eu spun tăcerii tale noapte bună
plec într-o lume în care mă dezbrac de mine
iau alte epiderme
le tivesc
le cos nasturi
le găsesc adăpost
voi vorbi pe un ton studiat cu tăcerile din tine
pline de orgoliu de resemnare expuse pe un şevalet ce aşteaptă servil
să i se toarne ceaiul în palme
să-şi simtă cupa opărită de culoare
în încercarea de a îmbrăţişa a doua jumătate a amiezii

ce ţi-e şi cu pauzele astea în muzică?
cine le aude?
în surzenia noastră banală ambiguă
când respir lângă tine de unde să ştii poate fi logică
necesară sau expresivă

am să tac şi eu
printre sunete
până nu vei mai putea şi vei veni
femeie, vreau să facem dragoste
şi felul în care vei spune va fi unic
viu
dureros de sincer

vom face dragoste până la durere
sufletul să geamă când ne vom uni
găsindu-ne înlăuntrurile pline de yinyanguri
rostogolind totul până la mister
până când te-aş simţi cu totul în mine

ai iubi poate pentru prima oară profund
dincolo de pauze logice şi absurde
şi să nu închizi ochii
mai ales atunci când îţi culeg suflarea
aerul pe care îl elimini îl voi lăsa să intre în mine
ochiul tău va străpunge ochiul meu cu un sunet de delfin

cuvintele au o formă a lor mută
dincolo de cuvânt
e atât de greu de fapt să mergi spre celălalt
pâna la capăt
chiar împotriva ta şi ...da,
a_ul e alb cum doar a_ul din tine poate fi

.......

***

fiecare tablou are în spatele lui un glob de cristal
la belle au bois dormant, Mademoiselle Rivière sau de la Charles Perrault la Ingres


când pierzi e necesar un puternic suport să nu îţi spargi capul fragil: odată cu vestea cea rea a devenit de piatră... de fapt, mitul frumoasei din pădurea adormită nu e doar povestea unei fete căzute sub blestem; dacă o să dăm la o parte pieliţele întărite vom întrezări din simbolistica epicului -primul eşec în dragoste, fusul ni se arată ca un falus...a trebuit să atingă fusul ca să devină de piatră... odată cu ea împietresc oamenii, vegetalul şi animalul...o natură sălbăticită..oare nu cumva aceasta e şi reacţia noastră când atingem mărul pe jumătate dulceaţă ascunsă-n otravă ? povestitorul ne prezintă soarta unei familii dominante într-o societate izolată, oamenii sunt marcaţi de tragedia regelui şi i se aliază în suferinţă, o izolare micro şi macrostructurală..nubila e păzită de tentaţia lumii... din acest unghi, cei 100 de ani de canon sunt o metaforă a maturizării... am putea alătura povestea frumoasei adormite cu cea a ciocârliei? întrucâtva cele două au ceva comun...cetatea-temniţă, însă pe când una e preocupată de aspiraţia spirituală simbolizată de iubirea pentru soare, cealaltă e vindecaă prin somn, o adormire a simţurilor trezite prematur... de la curiozitatea şi naivitatea atingerii fusului la povestea julietei mai sunt doar câteva umbre de pas... arderea fusurilor din împărăţie e o purificare a conştiiniei, o penitenţă a colectivităţii dar un act inchizitorial până la urmă... poate că umberto eco a sublimat imaginea aceasta în numele trandafirului când dă foc bibliotecii pe care personajul său o consideră o sursă de decădere morală... şi iată fusul poate deveni un pergament cu miniaturi prea colorate pentru vremurile acelea...

ce m-a frapat în multe poveşti e începutul...,, a fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată'' ...lipsa numelui... un împărat, o fată... aş putea spune că locuiesc pe o stradă plină de împăraţi...cel dintâi e tata... numai că povestea noastră ar trebui să înceapă..a fost odată un împărat cu două fete, dar nu se poartă poveştile cu numere pare ci cu suflete impare... au fost atâţia împăraţi pe pământ încât au ajuns de poveste. şi ei, şi copiii lor şi copiii sfetnicilor lor şi copiii firului de iarbă...

nu ştiu de ce dar frumoasa din pădurea adormită o revăd în misterul domnişoarei de riviere a lui ingres... poate aerul somnoros al nobilei franceze, prospeţimea, aerul deosebit pe care-l degajă tabloul lui ingres... eroinele au aceeaşi vârstă ...şi în mod ciudat acelaşi destin, mademoiselle de riviere adormind prematur răpusă de o boală incurabilă ... fiecare tablou îşi are globul de cristal în spate. privind creaţia lui ingres mă gândesc la povestea lui charles perrault...da, nu numai monalisa lui da vinci îşi are misterele ei dincolo de zâmbet.

pentru documentare, puteţi căuta tabloul Mademoiselle Caroline Rivière, Ingres (1805), 1m x 70cm, 1805, Paris, Musée du Louvre

*guest star

deşi nu nu înseamnă niciodată, plec.

spre nisipurile de zăpadă.

odinioară mă topeam în tine
te-am aşteptat atât încât te-am învăţat pe de rost

o să înot prin valurile uriaşe
mari
albe
până la capătul ultimei lumi posibile
unde numele tău nu o sa mai zacă strivit printre litere
până atunci
ne stingem încet
ca o vocaliză de rahmaninov

fulgii or să mi se aşeze pe umeri ca un boa de vulpe polară
o să trec printre voi cu un manşon nou
alb şi el
o să inhalez praful
ca un aurolac de zăpadă
şi ce dacă sunt atâtea repetiţii
aş fi vrut să fiu regizor de film
mereu mi-am dorit asta
să scriu o carte
apoi muzica pentru film
să caut actorii
să îi îmbrac în haine kelaro
să îi văd ca nişte viori albastre
patinând printre tăceri dezlipite din ramă
mi-ar fi plăcut să închei undeva pe un vapor
regăsindu-se cum e şi normal după douzeci de ani
el, cu revelaţii târzii
ea, printre riduri de expresie, frumoasă
spunându-i ,,da, am ajuns departe
dar imaginează-ţi cât de departe aş fi ajuns
dacă mi-ai fi fost alături''


___________________

*poemul se citeşte sau se recită însoţit de muzică
(Vocalise de Rahmaninov, cu Renee Fleming sau Itzhak Perlman )
*dacă vreodată voi scoate un volum de poezie ...voi anexa cd-ul cu această vocaliză în interpretare proprie

*săpun de casă

tristeţea mi-a mâncat din palmă
o boabă de strugure
apoi m-a întrebat
de câte feluri poate fi toamna
când eram vase de ceramică mama vorbea
de toamne de rodini
şi toamne de cânepă
munceau să reînflorească ancorele pe mare

şi orele? cum erau orele?
cum să fie? de coriandru




într-un târziu
nicăieri a devenit acasă
împreună cu ploaia
şi uneori
poezia

*relicvariul /ai aruncat vreodată un pian în aer să vezi cum patrulează o escadrilă de avioane?

ai aruncat vreodată un pian în aer?
arcuri contorsionate-n mulaj de gips
împletitura în zale de alge
gura lacomă a nopţii regurgitând
ultimele picături de foc
dinţii ei mici
de balenă
turbioanele de zahăr şi
fumul alb ca un apaş pe gânduri
dinozaurul de lemn a scurs în cer
mitul cutiei de psiandru
au scos în curte pianele la casat
dezintegrarea lor mă frământă
când orgoliul îşi lasă pedalele de bronz
să răscolească pădurile din noi

*o iarnă lamborghini

iubim atunci când în sinea noastră nu mai vorbim cu noi
ci cu celălalt
îi rupse pâinea în două iar ea îşi adună firimiturile cu grijă
nu pentru că ar fi fost flămânzi ci
pentru că erau ultimele secunde înainte de a pleca
scaunele îngăimau în locul lor un început de ţipăt
îl înghiţiră şi se ascunseră
creierul meu desface oamenii şi lucrurile în piese mici
arareori le reconstituie identic
urmărind linia pulpei
caldă
albă
şi moale
accelerând de pe loc obrazul lipit curburii de sticlă
o graţie cucerind centimetrul pătrat de senzualitate
simt degetele tale cum urcă din spatele genunchilor pe coapse
spre coloană
dunga şerpuindă a ciorapului mătase desprinsă de jartiere
lichidul de frână supus presiunii la maxim scapă
controlul şi urlă liber pe şosea
un raliu în mine
cordul pulsează asemeni unei căni cu mac hrănind păsările
mai am timp să prind umerii tăi centură de siguranţă
faruri şi carne desfoliate de frică

suntem suspendaţi de ultima viteză cu care nebună
delirează
în patul nostru
o iarnă lamborghini

*au venit nebunii în oraş/ alăuta cu fire albe

daţi-vă la o parte!
nebunii au venit în oraş
să ne întindă mâinile la uscat
privirile lor regale nu ştiu să implore
dacă vă e foame aşternem o ureche plină pe cupe
urechea de catifea ce împurpurează sunetul de cristal ciobit
îi văd desenând cu cretă apă, corpul lor zidind un pod
păşiţi, vă rog!
am iubit atât de mult încât am ajuns să mă sfâşii
pe sub haine, vânătăile cuielor
fără cuie nu e trainic arcul pe care păşeşti cu grijă, aici e o scândură crăpată
şi ce apă albastră (adusă de noi din venezia)
venezia e o coajă de nucă cu felinarul aprins (nebunul scoate o mască )
tremurând îmi desluşesc geamătul în ochii lui elefantini
la o parte! au venit nebunii în oraş
veninul de şarpe îşi naşte antidotul
priviţi nufărul ha ha ha castrat
de sub obloanele închise îşi adună morţii
mâna întinsă strâmb are o lacrimă în ochiul pictat
mănunchiuri de cupă neagră, de trefle şi de romb strâng la piept fericiţi
au cules mai multe flori decât se aşteptau
apoi strigătul s-a prefăcut în urlet
animalul să intre în cămaşă de forţă ascultând de dresor
murmură din spatele gratiilor un cântec

leopardul din mine refuză să iasă în arenă

mi-e de-ajuns să ştiu că te pot ucide în orice clipă

*vorbesc o latină ciudată V: capitelul umbrelor de ambră com'un lamento di Euridice

te iubesc pentru că sub tine am devenit femeie
una câte una, boabe din lujerul mare al lunii mi-acoperă sânul cu poeme
şi-a sfărâmat capitelul, apoi au amuţit sunetele
gândul meu are o apă albastră
înot spre tine pe o mare de chytaron. nu mai am braţe am frunze
nervurile lor au o poveste ciudată... când m-ai atins, au plâns
de sub negi au ţâşnit tuberculi de lumină şi sufletul şi-a lăsat conturul în palma ta

je suis are o altă culoare faţă de je t'aime
eul apolinicei firi intră în cochilia vocii de piept
sombrată
un tremolo de coaste pe vârfuri
cât de clar şi ferm e jocul eodelor în je suis
cât e de strânsă cingătoarea flagelarzilor rafaelitului je t'aime
lumina cernută a vitraliului
lumina fără spadă
lumina nudă
fă dragoste cu mine şi plângi
lacrimile să curgă
ca o spermă pe sânii mei îndrăgostiţi de fiinţa ta până dincolo de margini
trupurile întrepătrunse în culoare ar pipăi zidurile morţii ca o oarbă
să ne deshidă poarta

*my friend from Alley...pumnalul colţului de viperă

pe pământul al deeb e seară

încovoindu-se pătimaş, argila se supune încet
domolindu-şi rănile ca o femeie
neîngenuchiat, sufletul îşi simte tâmplele captive
lut frământat de o altă mână
transparentă
o femeie nevăzută îi modelează faţa iar el
deschide cănii buze şi torţi ca unei moarte

o spaimă fericită îl îmbrăţişează
a oprit lucrul să asculte din nou ploaia
pipăie atent scoarţele casei
miroase vopseaua pereţilor să le afle nunţile
zgârie cu unghia să numere
câte au fost de la plecarea din kafarmatta
după straturile succesive de culoare
apoi îşi trecu mâna peste obraz
îl simţi uscat
aspru
am obosit şi eu şi casa asta ciudată
căută un ciob de oglindă dar nu găsi
îşi împreună palmele să i le umple ploaia
stătu aşa până când pământul se decantă
şi îşi văzu chipul în apa din pumni

înconjurat de cuţite


أغنيات من أجل هشام

*mama أم...druze requiem

toamna îşi masează sânii cu ulei
uterul ei roşu, de pară, a obosit de naşteri
nadya împarte copiilor pământul cu sentimentul frângerii
unei pâini aburind
şi apa de pe pământul al deeb îşi are ciorchinele zdrobit
în teascuri gata să plece
de parcă l-ar vântui printr-o sită, libanul stă cu capul plecat
grumazul cu cedri spintecaţi de război iese în prag
împreunându-şi mâinile într-o disperare mută
acoperind ca pe un ultim bastion umerii lehuzei
să nu le vadă penele plutind pe o apă fără întoarcere
dar ea ştie şi îşi mănâncă durerea ca un animal placenta puilor abia fătaţi

sub cămaşa sfâşiată a gleznelor simt plesnind o ultimă apă
cozile lungi şi negre ale inimii vor să reîmpletească lumina în leagăn

*lumina şi-a despletit părul ca o gheişă

aşteptându-te, sufletul meu zboară fragil pe balustradă
copacii îşi deschid artezienele
o secundă tălpile tremură şi palmele şi umerii
urcă o umbră pe asfalt
o să mă rotesc de două ori în aer
apoi o să mă arunc la picioarele tale (îmi spun)
braţele-mi alunecă încet
umbra s-a pierdut în lumea umbrelor
lângă o altă umbră
mă agăţ timid
ca un copil ce a căzut de pe bârnă
gleznele păşind casant pe retină
sufletul îşi atârnă în gol vinilinul zgâriat
răscolesc aerul cu picioarele
podul îşi are plasele trase la mal
aşteptându-te, sufletul zboară fragil pe balustradă

tristeţea unei toamne de ceramică

طائري الصغير



eucaridele îşi scot din sân şerpii
lumina mi se lipeşte de umeri sâsâind
a moarte
rotula ei albă
dezgolită
cioplind toiagul drumurilor
dincolo de oraş e pustia
sufletul meu s-a aşezat ca o pasăre
la umbra unui copac
îmi simt sub coajă trilul disperat
înaintea tăierii
balans între apus şi răsărit
aerul albastru
îmi umple plămânii
cu solzi de eucalipt

* într-o seră cu palmieri de ciocolată...îmi serbez ziua de femeie

ai grijă de tine îmi spui plecând şi simt dintr-o dată
arcaşii gulerului de pază pe metereze
manşetele se regrupează în jurul mâinii incapabilă să stingă
oftatul porţilor răscolite de mied
cordonul halatului înoadă snopi de tăcere ca şi cum a venit
vremea oaselor dezgolite pe ţărm
 pescăruşi bolnavi mai aprind în mine un far
glisând uşile unui anotimp învelit în ziare
lemnul şi culorile cu care te pictam au îmbătrânit
pianul s-a covrigit ca un câine fără stăpân
o să-l trimit să adune poveşti de pe fundul mării
invincibila lui armada o să putrezească scoică de neatingere
mă torn în pahare citindu-mi sângele în palme
sunt un cub de zahăr hrănind păsări ce nu mai pot să zboare
o să mă-ntind pe ţărm ca o ploaie şi-o să rămân acolo
uitând cât mi-e dor să avem între noi un prunc
foc mirosind a lapte  
acum când moartea s-a adunat în  haită

...

un spirit profund ca o rană a luminii
aveam nevoie de o minte din care să mă hrănesc




nu îmi dau seama când oamenii iubesc cu adevărat,
când raţionează profund şi raţiunea se supune sau când simt o emoţie copleşitoare?
dragostea e emoţie orbitoare, e revelaţie. celălalt se îmbracă în haină de lumină înaintea ochilor noştri , de asta cred că nu în celălalt moare iubirea ci peste noi vine intunericul, ne întoarcem în pământ cu sufletul ...se pietrifică.

nucleu de ou fără crusta calcaroasă aşa sunt oamenii când iubesc ...suflete cu fontanela deschisă
ai văzut vreodată cum se sacrifică o pasăre ? găseşti în ea ţesuturile fragile cu viaţă, i se văd vinele de sânge şi are doar o pieliţă ... aşa sunt oamenii când iubesc

undeva
foarte sus
iubirea e meditaţie iar eul nu-şi mai sălăşluieşte în trup /
sufletul lui trăieşte în trupul ei iar al ei în trupul lui /
? / dacă în locul ei vorbim de dumnezeu vei spune da, aşa e,
dumnezeu e în mine iar eu sunt zidit după chipul Lui dar
privind spre lutul din femeie bărbatul va respinge ideea: ea
nu e capabilă de asta, de o dăruire dincolo de margini...

e ceva dincolo de trup ?
mă doare sufletul când nu pot comunica cu frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în tine...
da, este...
de mult timp cred că noi căutam pe cineva anume, al cărui chip îl purtăm înăuntru de la naştere /
fără el nu suntem compleţi deşi aparent avem totul /
o aceeaşi trebuinţă a firii /
nu some identice ci suflete

fără oxigen... te simt sub apă deşi ai poezia în suflet,
las-o să respire /respiră odată cu ea
îmbrăţisază- te pe tine însuţi / înveleşte-te /
te simt sub apă, fără oxigen, porţiuni aride unde n-a mai plouat demult /
porţuni aride sub unde?
da, blaga spunea că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decat în cea a soarelui /
esti întreg, autentic,
lasă ploaia să vină peste tine, nu-ţi pierde speranţa dacă vine cu stropi mici /
să mi se scurgă măduva? /
nu căuta cu orice preţ să o găseşti. va veni ea la tine / lasă-i doar poarta deschisă
căci iubirea şi poezia sunt totuna

orice încercare de a potrivi două jumătăţi de cerc ce nu au fost scoase din aceeaşi sferă nu va merge oricât le vei ajusta

sunt oameni care nu pot trăi unul fără celălalt :
căi spre dumnezeu?

poate însă aici nu poate interveni nimeni,
pentru că lui adam i s-a luat şi o coastă din suflet şi s-a dat evei /
iubirea e întâlnirea cu sinele pierdut, el şi ea devenind un eu rotund /
nu ne putem minţi ca să putem respira , oricât am încerca să-i astupăm gura /
murim dacă facem asta ...
suntem însemnaţi pe viaţă / nu e joc.
e vorba de profunzimile sufletului. unii înnebunesc alţii mor, alţii scriu poezie
e un refugiu ? poate .un azil pentru altfel de nebuni căci nu e negociabil

iubirea e o iluzie?
nu. hristos e iubire aproapele e iubire iarba e iubire
iluzie e capacul din tine de parcă iţi pui singur perna peste suflet şi te sufoci
e drept că în tragismul ei, viaţa te face să dormi pe stancă însă
ştim cine ne înverzeşte clipa, după ce tânjim cu adevărat,
cine ne atinge înăuntrurile /

dacă te mângâie cu ceva să ştii că şi ea are aceeaşi dramă

exista o nuntire a firii la întâlnirea dintre ei?
oricat de departe ar fi, tind unul spre celălalt, se caută, se cercetează cu firea.
zbaterea ta e a ei, neputinţa ei se ascunde în tine /
manole nu a zidit-o pe ana ci pe sine.
s-a împuşcat în aripi şi n-a mai putut respira / a sărit în gol nu după viaţă ci după iubire. era pe turlă, sus/ om de succes dar nu-i folosea la nimic pentru că e dat să realizezi cu acuitate că
turla e sufletul celuilalt nu o piatră

fiecare popor îşi are propriul medalion despre sufletul pereche / românii au în mod ciudat un astfel de medalion pictat pe frescă /

nu e baladă populară. e mit?
unele lucrări ale dumnezeirii au înţeles ascuns pentru noi, suferim dar nu dă mai mult decât poate duce omul / îi cearcă sabia dacă rezistă, lămureşte chipul ucenicului în foc /
vrei piscuri? Ia- le! Da’ vezi să nu cazi de sus /
manole a lăsat tot pentru a fi mare.
pe ana... copilul.
a ajuns singur sus şi acolo a văzut pustia /
a fost ispitit ca hristos pe vârful templului însa manole s-a aruncat în gol....
de unde? de pe turla unei biserici /
e mult tâlc aici /dumnezeu arată că poţi greşi chiar dacă aparent urci. spre el?
poporul spune sacrificiul e la temelia oricarei zidiri însă omul nu şi-a oferit nicio alternativă.
a refuzat smerenia domnului pământesc
i-a spus că nu există biserică mai frumoasă dar că poate zidi oricând o alta/
manole a căzut ca lucifer, din propria lumină /
de ce?
orbit de mărire

manole nu e icar?
icar zbura sa fie liber, e o preînchipuire a sufletului păgân spre folos duhovnicesc . manole era creştin
ziditor de biserici

la noi bisericile sunt mici pentru că făptura e furnică.
domnul coboară şi vorbeşte cu ea în găoace, acolo, jos
au tindă de lemn, i se spune pridvor ca la casă /
iar pe prispă ?doi prieteni

ştii, mările necuprinse de dinăutru le vede dumnezeu
oricât de jos ar cobori făptura, dumnezeu merge cu el.
S-a dus şi în iad să- l ia de acolo/ şi i-a dat libertatea.
manole a fost liber să aleagă, nu l-a aruncat nimeni de pe schelă /

dacă s-ar fi smerit, ar fi trăit?
a simţit că a alungat ce era mai de preţ

ana şi manole era suflete pereche?
din dragoste pentru el a acceptat să fie zidită de vie. înţelegi? să i se stingă suflarea de vie,
să-i îngheţe picioarele în piatră, să vadă cum fiecare cărămidă o închide în mormânt...
uitâdu-se spre cine? spre cel pe care îl iubea, căruia îi purta în trup un copil...
e cutremurător / imaginează-ţi într-un film scena când el o zideşte de vie
cu toate astea, abia când moare el pleacă şi ea /
cantitatea de aer dinăuntru s-a înmulţit ca peştii şi pâinea din coş aşteptându-l pe el.
L- a iubit încât l-a aşteptat...
finalul baladei vorbeşte de suflările ei de pe urmă,
despre plânsul din zid care e o altă formă a zidului plângerii la evrei / ana plânge cum plâng evreii la ierusalim

e multa teosofie în balada asta
simbolurile sunt doar aparent naive...
ciobanul mioritic are si el rădăcini metafizice
el nu ajunge să se căsătorească ... duce o viaţă ascetică, de monah /
mulţi regi ai vechiului testament erau păstori...
de fapt, păstoritul nu era ca azi , o ocupaţie pentru cei fără carte

dar ceilalţi ciobani? sunt ispita văzuta şi nevăzută
mioara? e un înger

în acelaşi timp, ciobanul mioritic configurează istoria, destinul ţărilor române
lupta pentru întâietate cu baciul ungurean şi cu cel vrâncean
de asta ciobanul moldovean nu vrea să- i omoare, erau fraţii lui
la nivel microstructural ? e omul luptând cu ispita
apoi? e vorba de ţările române
şi la nivel macrosturctural? e vorba de plaiul românesc înconjurat de lupi
de unguri , de ruşi ... cine are ochi să priceapă

în loc de final?
Iubirea nu intră în pantofiorul cenuşăresei.
Ce vrei să spui?
Condurul de cristal e un pat al lui Procust, prinţul îşi alege mireasa ferm convins că
doar cea al cărei picior intră în dimensiunile lui poate fi fata din vis...
fata cu care a dansat...
am şi nostalgia păpuşilor cu cap de porţelan, a mătăsii fine...
nu sunt de nylon şi nici nu mă cheamă Barbie.
Tu?

o să modelez iubirii conduri noi, să nu o strângă...

*vorbesc o latină ciudată III (când mă plec aproapelui sau despre il principe)

privind chipul aproapelui în dinarul de argint al lunii
nici nu apucăm să pipăim măruntaiele fericirii
murmurând a rugăciune ....e rai ... căci descoperim îndată
urma de mucegai a clipei îngăimând ... erai...

când iubirea-şi adună oasele sacre-ntr-o raclă
nu ne rămâne decât să alergăm
desculţi după inima Domnului
să despartă din nou pământul e de ape rai
prezentul să miroasă a verde crud...

caut urme de viaţă sub piatra acefală ale acelui atât de imperfect erai

melismă a morţii, o altă întrebare retorică îşi toarce limba în creuzet ...
imperfectul e un timp mundan?

*însemnările animalului exotic pe un pat de spital

 plecând
ai tras toată lumea de pe masă
o vreme au sângerat în adânc paharele sparte 
devenind femeie, 
vorbeam cu inima prin semne despre munţi
cu marginile ciobite de atâta muţenie
m-am demachiat
văd venelor pielea
 fermoarele lor deschise
nu ai iubit niciodată într-atât încât sângele să-ţi ţâşnească pe nas de dor
e tragic să intri în pat învelindu- te în manta
poate că nimeni nu a avut răbdare să-ţi înlăture  ţepii
şi nu mai întrebi cerurile de ce n- a fost mai mult
căutând fericirea în ce- a fost
ca şi cum unul din noi ar fi murit

plec

mai bogată ca oricând

am iubit aşa cum am vrut să iubesc

.

katya

*trupul ... ca un stup

 între două nostalgii
 sărută-mă
sunt geloasă
mă-ntreb dacă un bărbat ştie
sânii unei femei au arhitectură de fagure
în firida lui ascunzându-şi smochinul umbros ziua toridă de vară
clopotele sfântului stelian cioplind un  drum alb 
de lapte
mă cufund în tine ca-ntr-o iarbă înaltă
ţi-am spus de atâtea ori
ne vom alege casa dacă ne vor lăsa o noapte întreagă
să facem dragoste în ea simţind valuri de magmă degetele tale
pierdute înlăuntru-mi măsoară apele dunării
trupul
rupt în fâşii de pâine face loc toamnei să intre
printre brazde cu mormane de fructe primenind epiderma
sărută-mă
sunt geloasă cu fiecare cuib gol printre ramuri
ia-mă în braţe
am nevoie să reconstruim pragul ruginit al venelor
podind cupola cu gliastre a naşterii

îmi uguiesc de muguri
sub aripi
măslinii

.

katya kelaro

*valetul / forever bach

-doamnă...
şi trenul îşi încovoaie spinarea a reverenţă
sprijiniţi-vă de mine la urcatul scărilor
pare un bărbat obosit trecut de prima tinereţe
riduri fine barbişon
mănuşile lui albe mă fac să tresar acorduri de orgă toccata de bach
unde am mai văzut mănuşile astea?
catedrala din leipzig
polifonie solară
asta e.... acolo l-am întâlnit
în primul compartiment pe dreapta
ia bagajele
simt cum îmi leagănă ca o doică mersul

poveştile din fereastră îmi fură o clipă gândul spre tine
măreşte viteza
am sentimentul că nu voi mai ajunge la destinaţie
oricum nu-mi propusesem să ajung nicăieri
valetul a înţeles asta merge fără o ţintă anume
schimbări rapide de macaz piruete complicate peste gări
sticla reflectă mănuşile albe de prestidigitator
aparând şi dispărând în diferite colţuri
o goană nebună imposibil de controlat
o sete
de nedefinit
cu cât mergem înfăţişarea lui se schimbă
nu mai are neon
simt o suflare obosită
de abur
îl aud gâfâind
mă cuprinde un somn letargic
deşi gonim sălbatic'allegro
sălbatico'presto

câmpii violet

mănuşile albe
strâng hăţurile într-un menuet al cailor negri

.

katya kelaro

*vorbesc o latină ciudată (II)/ broderii aplicate ad libitum

pian pain panis
sunet durere hrană
muzica e o pâine a suferinţei
iar noi o ultimă specie de pian
claviaturi costale radiind printre gânduri

plămânul drept mă doare ca o inimă bolnavă
pleura lui umedă măsura cândva înălţimile cu copita
despicând căderile în gol
ţap sfâşiat să devină cimpoi de mult ce iubea munţii
foalele fierbinţi ţinând în căuş
spuma albă a cuvântului abia muls
din iarba înaltă

plexul solar îmbrăţişa o altă masă a tăcerii
cu degetare de scaune spre care găseau drumul
coarnele de cerb ale braţelor şi
uguitul dudukului născător de stele în ararat

la răsuflarea de miel a fluierului
domnul îşi încălzea palmele
coloana lui sonoră
ca un fum de tămâie pornind
spre corturile drepţilor
în infinit

încet ciobanii urcă trepte
caşul luminii tăindu-l în genunchi
de sus mâna domnului binecuvântă
vecerniile sufletelor aspre


_____________


*pentru a preveni eventualele greşeli de înţelegere a textului precizez dintru început ca textul are la bază jocul de cuvinte pian (română) pain (engleză) pani [s] (latină)
*duduk-ul este un instrument muzical armean

*îmi citesc anotimpurile după punctele cardinale

când mâna ta sărută mâna inimii mele
e vremea să legăm snopi de secară
îmi cunosc anotimpurile după punctele cardinale
broderii aplicate direct sub piele
mai ales când luna împarte soldaţi de plumb
prin boluri transparente
picioare ei subţiri
de lumină patinând deasupra pojghiţei de portocal
umbra deschide pleoapele
înghiţind cu lăcomie reflectorul-deget
gâturi de broască bolborosind celor ce le tubură somnul
să nu crească niciodată iarbă pe marginea bălţii
doar nuferi
a văpaie să se scalde în candelă

port sub streşini pană de busuioc
cioplind noi porţi fântânii cu lumină
crestează-mi braţele cu tine
culegând într-un târziu
din trupul meu moale ca o floare de bumbac
scuturi scutece

.

...

*de vorbă cu o sabie [ ] există un simţ al onoarei ce însoţeşte iubirea / dacă nu suntem capabili să o ridicăm cu ambele mâini ca pe o sabie

die Rechnung, bitte
azi mi-au extirpat din rinichiul drept un om
mă ţine de mână o sabie, singurul prieten credincios
am hrănit-o cu oase ... îmi linge mâna ca un câine
în faţa ochilor se întinde un deşert de pânze
-spune-mi, când suntem trădaţi, cine va muri primul? eu, el sau ea?
-tu. iubirea face să lupţi cu tine însuţi, nu cu celălalt.
(pe scaun, am armura
niciodată nu am iubit atât de mult stropul de vin
din arcul cu săgeţi)
îmi ard palmele cu fiecare nod al legătorilor
noaptea îşi ia rămas bun de la mine ca o mamă căreia
îi pleacă fiul
în urmă a rămas trupul de ieri, o femeie îmbrăcată în piele de feunyx
-vorbeşte-mi, spun sabiei, să nu mă uit în urmă
-din carne şi nisip şi aer
ţi se vor deschide rănile ca o carte
urcă ...
în pragul muntelui, stă o femeie
celţii nu o privesc, doar îşi strâng tabăra într-un sfeşnic de sare
peste veselia lor sălbatecă
o veselie care-i va învăţa să piardă
să înoade drumul spre casă cu albii afumate de sinucideri
femeia albastră veghează
îşi trece mâinile prin părul lui aspru
luându-i firele albe să le ardă mănunchi sub piciorul de rună al lunii

răni s-au deschis...

.

...

*aveam nevoie de o minte din care să mă hrănesc/ un spirit profund ca o rană a luminii

nu îmi dau seama când oamenii iubesc cu adevărat, când raţionează profund şi raţiunea se supune sau când simt o emoţie copleşitoare?
dragostea e emoţie orbitoare, e revelaţie. celălalt se îmbracă în haină de lumină înaintea ochilor noştri / cred că nu în celălalt moare iubirea ci peste noi vine intunericul / ne întoarcem în pământ cu sufletul ...se pietrifică
nucleu de ou fără crusta calcaroasă /sufletul are fontanela deschisă când iubeşte / ai văzut vreodată cum se sacrifică o pasăre ? găseşti în ea ţesuturile fragile cu viaţă, i se văd vinele de sânge şi are doar o pieliţă ... aşa sunt oamenii când iubesc

undeva foarte sus iubirea e meditaţie iar eul nu-şi mai sălăşluieşte în trup / sufletul lui trăieşte în trupul ei iar al ei în trupul lui / ? / dacă în locul ei vorbim de dumnezeu vei spune da, aşa e, dumnezeu e în mine iar eu sunt zidit după chipul Lui dar privind spre lutul din femeie bărbatul va respinge ideea: ea nu e capabila de asta, de o dăruire dincolo de margini...

e ceva dincolo de trup ?
mă doare sufletul când nu pot comunica cu frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în tine...da, este...
de mult timp cred că noi căutam pe cineva anume, al cărui chip îl purtăm înăuntru de la naştere / fără el nu suntem compleţi deşi aparent avem totul / o aceeaşi trebuinţă a firii /nu some identice ci suflete

fără oxigen... te simt sub apă

ai poezia în suflet, las-o să respire /respiră odată cu ea, îmbrăţisază- te pe tine însuţi / înveleşte-te / te simt sub apă, fără oxigen, porţiuni aride unde n-a mai plouat demult / porţuni aride sub apă? da, blaga spunea că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decat în cea a soarelui /esti întreg, autentic,
lasă ploaia să vină peste tine, nu-ţi pierde speranţa dacă vine cu stropi mici /să mi se scurgă măduva? / nu căuta cu orice preţ să o găseşti. va veni ea la tine / lasă-i doar poarta deschisă

uneori cred că iubirea şi poezia sunt totuna
orice încercare de a potrivi două jumătăţi de cerc ce nu au fost scoase din aceeaşi sferă nu va merge oricât le vei ajusta

sunt oameni care nu pot trăi unul fără celălalt : căi spre dumnezeu?


aici nu poate interveni nimeni, entru că lui adam i s-a luat şi o coastă din suflet şi s- a dat evei / iubirea e întâlnirea cu sinele pierdut, el şi ea devenind un eu rotund / nu ne putem minţi ca să putem respira , oricât am încerca să-i astupăm gura / murim dacă facem asta ... suntem însemnaţi pe viaţă / nu e joc. e vorba de profunzimile sufletului. unii înnebunesc alţii mor, alţii scriu poezie
e un refugiu ? poate .un azil pentru altfel de nebuni căci nu e negociabil
iubirea e o iluzie?
nu. hristos e iubire aproapele e iubire iarba e iubire
iluzie e capacul din tine de parcă iţi pui singur perna peste suflet şi te sufoci
e drept că în tragismul ei, viaţa te face să dormi pe stancă însă ştim cine ne înverzeşte clipa, după ce tânjim cu adevărat, cine ne atinge înăuntru-rile / dacă te mângâie cu ceva să ştii că şi ea are aceeaşi dramă
exista o nuntire a firii la întâlnirea dintre ei?
oricat de departe ar fi, tind unul spre celălalt, se caută, se cercetează cu firea. zbaterea ta e a ei, neputinta ei e se ascunde în tine / manole nu a zidit-o pe ana ci pe sine. S-a împuşcat în aripi şi n-a mai putut respira / a sărit în gol nu după viaţă ci după iubire. era pe turlă, sus/ om de succes dar nu- i folosea la nimic pentru că e dat să realizezi cu acuitate că turla e sufletul celuilalt nu o piatră
fiecare popor îşi are propriul medalion despre sufletul pereche / românii au în mod ciudat un astfel de medalion pictat pe frescă / nu e baladă populară. e mit?
unele lucrări ale dumnezeirii au întţles ascuns pentru noi, ni se pare că suferim dar dumnezeu nu dă mai mult decât poate duce omul / îi cearcă sabia dacă rezistă, lămureşte chipul ucenicului în foc / vrei piscuri? Ia- le! Da’ vezi să nu cazi de sus /manole a lăsat tot pentru a fi mare. pe ana... copilul. a ajuns singur sus şi acolo a văzut pustia / a fost ispitit ca hristos pe vârful templului însa manole s-a aruncat în gol.... de unde? de pe turla unei biserici /e mult tâlc aici /dumnezeu arată că poţi greşi chiar dacă aparent urci. spre el?
poporul spune sacrificiul e la temelia oricarei zidiri însă omul nu şi-a oferit nicio alternativă. a refuzat smerenia domnului pământesc i-a spus că nu există biserică mai frumoasă dar că poate zidi oricând o alta/ manole a căzut ca lucifer, din propria lumină / de ce? orbit de mărire nu a mai avut suflet, i s-a luat darul de preţ, iubirea anei

manole nu e icar? icar zbura sa fie liber, e o preînchipuire a sufletului păgân spre folos duhovnicesc . manole era creştinş ziditor de biserici
la noi bisericile sunt mici pentru că făptura e furnică. domnul coboară şi vorbeşte cu ea în găoace, acolo, jos
aveau tindă de lemn, i se spune pridvor ca la casă /iar pe prispă ?doi prieteni
ştii, mările necuprinse de dinăutru le vede dumnezeu
oricât de jos ar cobori făptura, dumnezeu merge cu el. S-a dus şi în iad să- l ia de acolo/ şi i-a dat libertatea. manole a fost liber să aleagă, nu l-a aruncat nimeni de pe schelă /
dacă s-ar fi smerit, ar fi trăit?
a simţit că a alungat ce era mai de preţ
ana şi manole era suflete pereche?
din dragoste pentru el a acceptat să fie zidită de vie. înţelegi? să i se stingă suflarea de vie, să-i îngheţe picioarele în piatră, să vadă cum fiecare cărămidă o închide în mormânt...uitâdu-se spre cine? spre cel pe care îl iubea, căruia îi purta în trup un copil... e cutremurător / imaginează-ţi într-un film scena când el o zideşte de vie
cu toate astea, abia când moare el pleacă şi ea / cantitatea de aer dinăuntru s-a înmulţit ca peştii şi pâinea din coş aşteptându-l pe el. L- a iubit încât l-a aşteptat... finalul baladei vorbeşte de suflările ei de pe urmă, despre plânsul din zid care e o altă formă a zidului plângerii la evrei / ana plânge cum plâng evreii la ierusalim
e multa teosofie în balada asta
simbolurile sunt doar aparent naive... ciobanul mioritic are si el rădăcini metafizice
el nu ajunge să se căsătorească ... duce o viaţă ascetică, de monah / mulţi regi ai vechicului testament erau păstori... de fapt, păstoritul nu era ca azi , o ocupaţie pentru cei fără carte
dar ceilalţi ciobani? sunt ispita văzuta şi nevăzută
mioara? e un înger
în acelaşi timp, ciobanul mioritic configurează istoria, destinul ţărilor române
lupta pentru întâietate cu baciul ungurean şi cu cel vrâncean
de asta ciobanul moldovean nu vrea să- i omoare, erau fraţii lui
la nivel microstructural ? e omul luptând cu ispita
apoi? e vorba de ţările române
şi la nivel macrosturctural? e vorba de plaiul românesc înconjurat de lupi
de unguri , de ruşi ... cine are ochi să priceapă

în loc de final?
Iubirea nu intră în pantofiorul cenuşăresei. Ce vrei să spui? Condurul de cristal e un pat al lui Procust, prinţul îşi alege mireasa ferm convins că doar cea al cărei picior intră în dimensiunile lui poate fi fata din vis... fata cu care a dansat... am şi nostalgia păpuşilor cu cap de porţelan, a mătăsii fine... nu sunt de nylon şi nici nu mă cheamă Barbie. Tu?
o să modelez iubirii conduri noi, să nu o strângă...

.

katya kelaro

*ikebana

fur ein dichter

scriu ascultând sonata lunii
albă a păşit în cameră despletindu-şi părul lung
lăsând metaniile să-i cadă în apă
somnambule, degetele aprind felinare
cu emoţie, nibelungi coboară din şuviţele lungi ca o scară
scotocind diamante sub o criptă de clape
în fundal, scaune goale ... proiecţii ale unor paşi pierduţi
pe caldarâm, trăsuri negre fluturând albe mănuşi
nu ştiu dacă ascund îndrăgostiţi
sau duc neînsufleţite trupuri în galop nebun
perindându-le frumuseţile unei lumi străvezii
unde nu e durere nici întristare nici suspin
privim pentru o clipă tăcerile noastre înţelepte,
de victimă
oraşul şi-a ascuns faţa într-un şal
numele a rămas pe pian suspendat în cerc
nu mai aud sunete ci bătăi de inimă
cortegii de pedale îmi caută printre cuvinte
dantele vechi în oglindă
un colţ uitat de lumină tâmplele s-au împreunat
într-o ikebana a toamnei

ştiai că un strop de galben văzut de departe pare zăpadă?

scriu
ascultând sonata lunii
aş vrea să întorci pagina să văd notele
pe o partitură a zilei de mâine ...

.

rame vechi (2)

*abatorul fluturilor / legenda urmei fără strigăt / honor him

trăiau în moara veche dintotdeauna
într-un colţ, mingile săreau de perete
din cuburi construiau case noi cu ferestre mari
şi holuri largi pe unde soarele să se aşeze direct la masă
copiii lor erau atât de fragili
undeva, pe birou cărţi despre aştri
o evanghelie a fluturilor
bunicul avea aripile albe
vorbea rar cu mâinile ascunse sub felon
bederniţa şi celelalte însemne le scotea în zile de sărbătoare
când se adunau în stol toţi fluturii pământului
pornind să zidească un nou tron în cer
aerul avea atunci o intensitate aparte
te durea pieptul să îl inspiri
cald
puternic
ca o flacără
fluturele alb cobora din ceruri umed de lacrimi
vesel
strigând
parcă aş face o tumbă prin iarbă ca atunci când mama
mă chema la masă
am cinat alături de o altă Maică
într-o noapte au venit şi au luat copiii
nu au ştiut cum să reacţioneze
i-au lăsat să-i ia
să-i ducă la şcoală
deşi cei ce veneau nu ştiau să zboare
apoi au lungit între file
trupul subţire al părinţilor
în somn am auzit foşnet de aripi
nici un strigăt
am mai avut timp să dau la o parte aburul de pe geamuri
să privesc acolo
marele fluture stătea în picioare
aşa voise să moară deşi aripile lui zăceau sfâşiate
şi nu mai erau albe
iar oamenii aceia ce se hrăneau flămânzi din trupul lui
deveniseră muşte
şi căpătară culoare...

.

rame vechi(1)

*spovedania venelor albastre, monolog pentru femeie, ison de caval & mugur de tenor eroic pe protomelodii bizantine

pământul şi-a întins braţele a plângere  
pipăi ca un orb venele lui albastre, umflate
a ridicat atâţia munţi bărbatul ăsta (gândesc)
de ce stă în faţa mea neputincios, gemând
în genunchi, cu spatele biciuit (m-au bătut stăpânii)
el, care lăsa leii să-i doarmă pe grumaz
ne-au adus în arenă să te sfâşii (mă priveşte trist)
pricep de ce în dimineaţa aceasta jaluzele s-au ridicat
ca un grilaj de fier pe  tropot de arme
de ce pieptul mi-e înfăşurat în pânze 
am mai zărit vârful coasei în plete
apoi sânge
peste cuvinte
ne-au ciunţit, râde amar pământul, 
să nu distingem bărbatul de femeie
îmi spun rugăciunea din urmă lipindu-mă de stâlpi
paşii tăi sunt murdari, femeie /  şfichiul frânghiilor 
maluri de cenuşă / mâini legate / smulgeri
smulgeri
bătrânul îşi cheamă din lanţuri echilibrul
nu pot
nu pot să-ţi smulg inima de ciută sălbatică
murmură încordându-şi braţele să sfarme o poartă
croindu-mi drum prin el
traheea luminând ca un tub de fosfor
nu mai simt rănile stâlpului de care m-au legat
nici goliciunea
mor
în bărbatul care şi-a desfăcut pieptul să încap
fără să-mi plec genunchii
lumini se sting în urmă bulgări de humă
a iubit
a iubit cu disperarea grâului

a iubit cu disperarea grâului de a fi pâine

*.

menuet in adancuri

*să iau iubirea drept morfină? ... ars poetica

mărturisesc m-am născut cu tristeţea în oase
poezia nu e pentru cei slabi
pentru cei care-şi vor trage un glonţ sec în rădăcini
e o perfuzie de care tu ai nevoie deşi vom suferi aceeaşi boli incurabile
poezia s-a scris pentru pietre să le alunece pielea de crocodil
crusta galbenă
infectă
nu ştim să intrăm în galerie fără să spargem cristale
râmăm firul abia tors al apei de dincolo de ceruri

pe cenuşă de şerpi, arizona, un apus incredibil
e ultimul tablou pe care mi-l amintesc cu noi
apoi ciutele şi-au ascuns copita în firidă
scalpul limbii a sângerat smuls a ars tot odată cu colibele
din ochiul păsării a curs o ceară roşie îngropându-ne
dincolo de fereastră oraşul e un pat de spital
mirosind a camfor
îmi învelesc venele pe întuneric
şi mă întreb
je suis malade?

.

     
 Copacul cu oale,


fotografii realizate la Muzeul Nicolae Popa,
satul Târpeşti, judeţul Neamţ

*copacul cu oale, cronici anacronice

ducem aceeaşi nevăzută suferinţă a îndepărtării
copacul cu oale îşi are profeţiile lui
cine se naşte cu iubirea în coloană va fi ascuţit de doruri ca o sabie
n-avem nimic, toate sunt primite în dar
sufletul îl cărăm în spate ca pe - un tovarăş de front
raniţa devine targă lăsând să ne adulmece ostiile aerului
oraşele nu or să aibă niciodată miros de fân doar cetăţile sacre
lutul se metamorfozează în marmură şi plânge
după ciubărul cu lapte cald al mamei
îmi plouă cu pământ peste gheare
în ultima ulcică am lăsat pene să doarmă pe ele greieri
inima lor e o cutie de vioară albastră
suflarea să transforme sticla în cercuri de apă

în bulboana îngândurată, timpanul a primit o piatră
căci frumuseţea îşi poartă războaiele în ritm de clopot

.

prima dimineaţă singur

*Timpul îşi frângea mâinile a nelinişte într-un decor interbelic/ remix

pipăi falangele uscate ale mesei ţinând în preajmă agenda cu vârfuri aurii
o simt plină de poeme deşi nu i-am desfăcut lumina
uneori văd cum îi alunecă rochia în noapte tăceri de femeie frumoasă
nu ştiu dacă voi scrie vreodată în ea poveştile urşilor albi
îmi amintesc cum mi-ai dat-o apoi a intrat în mine un ritual al cascadelor
noi am făcut dragoste aşa cum mozart compunea simfonii
dintr-o suflare fără ştersături fără ciorne aşa cum eşti tu
foiţe de aur & tutun legate în piele neagră
te-am răscolit ca pe-un copac dând drumul vapoarelor de hârtie să zboare
de pe umerii tăi schimbam lămpile arse în cer ne aruncam în gol
ochiul meu de mână cu ochiul tău hrănindu-se cu lucruri fragile
genunchii de urdă devenind o minge rostogolindu-se prin clepsidre
şi o iarbă înălţându-se peruzeu
doar timpul îşi frângea mâinile a nelinişte sub masă
să arunce discul cât mai departe
corpul lui încordat de efort încălzind în palme genunchii noştri
nu ştiu de ce simţeam că ne va izbi de stâncă
ne ţineam din ce în ce mai strâns de mână
să nu ne împrăştie figuranţi fără contur pe uşi diferite
aşa se întâmplă când primim la masă umbre ce
ne vor şterge zâmbetul de pe buze firmituri interzise
vor trimite visul să decoleze din aburul locomotivei accelerând fără oprire
dacă nu vom reuşi să coborâm acum nu vom reuşi niciodată îmi spui privind

discobolul îşi frângea mâinile a neputinţă într-un decor interbelic...

buchet de mireasă cu alge, peşti, scorpion şi
boa 

Timpul îşi frângea mâinile a nelinişte într-un decor interbelic

pipăi falangele uscate ale mesei
în preajmă am agenda cu vârfuri aurii de la tine
o simt plină de poeme deşi nu i-am desfăcut lumina
uneori văd cum îi alunecă rochia în noapte
cu tăceri de femeie frumoasă
nu ştiu dacă voi scrie vreodată în ea poveştile urşilor albi
îmi amintesc cum mi-ai dat-o
apoi a intrat în mine un ritual al cascadelor
noi am făcut dragoste aşa cum mozart compunea simfonii
dintr-o suflare
fără ştersături fără ciorne
aşa cum eşti tu
foiţe de aur & tutun legate în piele neagră
te-am răscolit ca pe-un copac
dând drumul vapoarelor de hârtie să zboare
de pe umerii tăi schimbam lămpile arse în cer
ne aruncam în gol
ochiul meu de mână cu ochiul tău
hrănindu-se cu lucruri fragile
genunchii de urdă devenind o minge rostogolindu-se prin clepsidre
şi o iarbă înălţându-se peruzeu
doar timpul îşi frângea mâinile a nelinişte sub masă
să arunce discul cât mai departe
corpul lui încordat de efort încălzea în palme genunchii noştri

nu ştiu de ce simţeam că ne va izbi de stâncă
ne ţineam din ce în ce mai strâns de mână
să nu ne împrăştie figuranţi fără contur trăgându-ne pe uşi diferite
aşa se întâmplă când primim la masa noastră umbre
care ne vor şterge zâmbetul de pe buze firmituri interzise
vor trimite visul să decoleze din aburul locomotivei
accelerând fără oprire

dacă nu vom reuşi să coborâm acum nu vom reuşi niciodată
îmi spui şi...

ciulini de mare

*balada oraşului de mesteacăn

oraşul s-a aşezat pe stâncă privind îngândurat apusul
suflarea lui metamorfozându-se-ntr-un cerc de zeppeline
era donator de ani buni, cu braţul plin de cicatrici ca o cruce
când era trist se legăna asemeni unui copil bolnav
îngând they crucified my Lord
iubise şi el
iubiri cu tenişi uzi lăsând urme în asfaltul abia turnat lângă o casă frumoasă
mângâindu-i osatura fină
şi buzele
zâmbea inocent aducându-şi aminte că
sângele i se îngroaşă tot mai mult în vene
cu fiecare mesteacăn tăiat din parc
sub care fugeau să se ascundă de ploaia privirilor acide
îndrăgostiţii
dimineaţa pândea deschiderea brutăriei adulmecând
satisfăcut
cafeaua neagră a cornurilor îndesându-şi buzunarele
flămând
simţindu-le calde cochilii de melc pe o fructieră de nisip
uneori
intra în mulţimea de gură-cască a tribunalelor
urmărind procesele pe rol până când
îşi acoperea ochii
trist ca un câine alungat de stăpâni
filosofa întârziind în faţa unei beri
noaptea rugându-l să nu piardă autobuzul spre casă
vedea cum uşa se inchide strivindu-i umerii
buchet aruncat de mireasă peste capul sufletelor singure
prea singure ca să mai fie întregi

alge-boa

*noi nu vom mai trece munţii pe capete de elefant / romboidale

privim în gol, desfrunziţi
adunând în cutii capetele unui pod sângerând de cuie
iubirea noastră era la fel de frumoasă ca minunile lumii antice
îmi spuneai
dac-am fi fost greci
ţi-aş fi dat drumul în poiană doar noaptea când lumina lunii
miroase a dragoste
ce faci, copilă? întrebai
devin femeie
dă-mi sânii înapoi, nu sunt păsări
doar trupul meu e o stâncă roşie
cu icre de somon

pleci şi aerul se pietrifică
mă diminuez violent să pot respira
din om umbră iar umbra ţipă cu ţipăt din mare
curburile ei sunt pline de armuri sub care cruciaţii ruginesc

iau luna în braţe
o legăn să adorm în prima noapte fără tine şi văd
în globul ei de sticlă zăpezi de demult
zăpezi ca o beteală
pe vârfurile cărora mirese indiene îşi privesc bărbaţii
prin aburii voalului de henna
abandonându-şi pântecul moale pe perne

curând vor trece munţii

ciudatul sentiment al frustrării

*vorbesc o latină ciudată : când sufletul îşi duce mâna la tâmplă (ἔρως & ἀγάπη)

ne bântuie o sete de a iubi organic, fără mortificări platonice
suntem în esenţă femurul tomei
vrem să atingem iarba cosită ca să credem boabei de strugure
în spatele uşilor închise, începe o lume
a noastră
un palimpsest innuendo sânge, carne şi naştere

pântec rotund de femeie
ca un scut roman
buze calde
o floare de lotus şi gemi
iar eu îţi vorbesc de cuvinte vechi
înţelesurile lor înfingându-se în izvoarele tale ieşite din matcă
spre o altă deltă a nilului

ca degetele înmuiate în henna ale rătăciţilor din peşteri, latinescul labia
înseamnă buze
cameleonicele buze ale vulcanului de carne
muşchi tremurând ca sclavii
în faţa temutului stăpân, sufletul îşi duce mâna la tâmplă

cu fiecare iubire regenerăm himenul inimii
şi descoperim printre coji
modulaţiile îndepărtate ale cuvântului
bello
belle

frumos
luptă
clopot

de parcă starea aceasta ar fi un apus însângerat
de ţipătul cocoarelor

o luptă
tandru valsând
în sunet de orgă

primăvară oceanică

*luna de faguri

de multe ori cred că eşti un bărbat excentric
iubeşti răscolind pământul cu mâinile după ultimii bulbi
peste care alţii au trecut lamă de buldozer
aripa strivită tânjind să înalţe de pe stâncă o floare de colţ
cauţi ouă de şopârlă prin iarba de mare
învelindu-le cu răşina aortei mari
chihlimbar al ceasului cu pipetă

în aorta mică adunăm poruncile toate
picior de străin să nu calce goliciunea
grădinilor suspendate de portocali
atât de mult m-ai iubit încât ai acceptat
să mă naşti plângând că nu îmi simţi marginile
că nu respir
ţi-ai cuprins pântecul anilor cu nelinişte întrebând
unde eşti, femeie?
e vremea să mă doară o coastă
să zâmbesc fără riduri şi fără amărăciune
mama ţi-a modelat în dar o duminică de lână
un copil cu inima căpruie
l-a învelit în rogojini de bambus

până la tine
nuielele au hrănit o femeie cu pieptul albastru
din amândoi a curs sânge şi apă
o disperare vie
de sferă
doar psalmodia liniştindu-ne
aşa după cum bolnavilor de demult li se lua sânge

ne iubim în cămasă până la glezne
tristeţe de mac înflorit la sfârşitul lui august
îmi era dor
voiam să smulg bucăţi din tine
cu care să fac leacuri de cuib şi de pasăre
în luna de faguri

*garnizoana cu fete / tiara de vrăbii

prin copoul prăfuit de soare am găsit bisericuţa din curtea liceului
m-am bucurat de parcă aş fi ajuns pe un pod spre copilărie
în fiecare cărămidă din ea e o cutie a milei
câte vise ascunse!
vreau să mă mărit cu theo, geta, 1956
doamne să nu fiu corigentă la mate, vreau
să plec în vacanţa de iarnă, 1978
o iubesc pe corina, ştefan, 1990
ăsta era prietenul soră-mii
mi-amintesc cum eram miel după ea prin şcoli
cum îmi căra ghiozdanul şi vioara în clasele primare
fuga pe pasarelă în gimnaziu când troleibuzele erau la plajă
ierbarele
cutiile cu fluturi

dimineaţa mă trezeam din pat aşa cum un pui de focă
sparge gheaţa cu colţii
înotând prin metode aritmetice de ajuns mai repede
în ultima bancă la liceu
aruncam rizomi de rugăciune spre capelă
în treacăt cu alte 200 de elevi externi
ne aduceau din oraş cu speciala
un omidee de autobuz
era fain
parcă sosea schimbul la o fabrică de jucării

în prima recreaţie din clasa a IX a m-am rătăcit
liceul avea două curţi interioare perfect identice
însă nimeni nu mi-a spus (m-au lăsat să descopăr asta
şi altele
din ce în ce mai multe tăceri
până când
în ascuns am cercetat locul meu printre oameni)

purtam sarafan lung până în pământ
îl adusese mama de la o colegă de serviciu
îi rămăsese mic fiică-sii, era franţuzesc
vara, când făceam orele pe dealul de la cârlig
îmi puneam cărţile sub sarafan

să nu mă pişte furnicile prin iarba înaltă

*I live in a yellow water-lily valsând cu fiara/ poeme vulcanice

locuiesc într-un nufăr galben


lacul e o farfurie cu lapte şi crutoane de pâine
mama le-a uscat în cuptor până s-au rumenit ca o ceară
acum plutesc deasupra apelor
zepeline trăgând de sfori liniştea în care o candelă se aprinde
pentru viii şi morţii liturghiei albastre

Pescarul a scuturat metaniile apelor
şi-n fiecare nufăr s-a deschis,răcoroasă, o uşă de mănăstire
s-aude un cântec subţire de pasăre
în stranele de floare
se cuminecă lumina

*portretul unui anonim (secolul XXI) o fericire sub asediu

coapsele zorilor mestecă magma fierbinte a lumii de dincolo

eşti urna mea de cenuşă
în tine se vor aduna risipitele bucăţi de humă
tăcerile râsul iar ei vor veni să întrebe
cum a fost ea?

şi-atunci
vei scoate de sub piele un giulgiu îmbibat de sânge
pansament prins de răni
îl vor simţi cald la atingere va ploua cu aer
umerii uzi înfăşuraţi într-o manta veche
vor merge însinguraţi până la capătul lumii
unde a oprit pentru o clipă
trenul primului nostru sărut

era o piatră banală
apele care-au trecut peste ea au fost deosebite
venea din lumea femeilor albastre
a celţilor sacri
rătăcise prin unghere de lemn vasul meu de lut
îţi vorbea de întuneric
ca despre o rocă vulcanică studiindu-i jarul
noaptea era un păianjen
braţe de lumină minerală ştergând drumurile beduninilor
prin deşertul fără nume al dorinţelor pierdute pe hârtii

îşi simţea paharul plin cu fericire
mă iubea ...
precum în cer aşa şi pre pământ

*Solange, fata fără mâini / poeme vulcanice

Solange, fata fără mâini

se caută sufletele simple...

când el pleca de acasă îşi scotea braţele din ramă
oraşul împletindu-i cozi de fată cuminte
era legată de vise într-o lume a celor pragmatici
ce ştiau să măsoare nivelul apei din plămânii unei iubiri
cu fiecare oră ochii i se dilatau ca un col gata să nască
avea senzaţia smocurilor de iarbă cu gheare pe braţe
un zâmbet cav o învăţa complicatul mecanism al reculegerii
mâine o să mai arunc din mine câteva lucruşoare inutile
cu cât sunt mai puţine
cu atât sunt mai bine de întreţinut
copiii veneau în urmă desenându-i mâinile pe asfalt
un iris i le smulsese când făcea dragoste cu apa
printre litere de zi şi litere de noapte
trupul îi ardea ca o tămâie gândind
puţine eve sunt cu adevărat fericite fără umilinţă
femeia fiind completarea bărbatului nu un apendice
apoi îşi amintea povestea trăsurii chinezeşti
despre cercuri rupte inegal de ceruri în două
iubirea nu se primeşte cu pumni
ubi tu gaius ego gaia
dacă e sclav voi şi eu sclavă
şi-l aducea cu mintea aproape
în faţa ta sunt o sumă a tuturor femeilor
câţi oameni care se văd zilnic chiar se întâlnesc?
câţi îşi dau mâna de la generozitate până la suferinţă?
şi geniile sunt simple în viaţa de zi cu zi
au momentele lor sublime
de prostie
de boală
aceeaşi strămoşi necumpătaţi la frumos

vino
cu paşii cei mai mărunţi pe care i-ai făcut vreodată
să auzi glasul unei cărni intrând
în fiecare noapte alt soi de campanole de flagelarzi de glimerii

nu ştiu de ce când te plimbi prin cameră doar în cămaşă
palmele pianului îmi transpiră în timpane

*oamenii pe care i-am iubit : în absida inimii ai răscolit o tindă prăfuită de cărţi / valsând cu fiara

ce ştim despre iubirile ovale? aproape nimic

doar uneori
simţim că suntem o masă, celălalt fumând în tăcere aşteptarea unui tren,
tulburând apele.
nu ne vor potoli setea terminalele din cutia pandorei,
prea rustici cu toate că deschidem larg porţi înflorind a pâine şi sare
căutându-ne printr-o împreunare a palmelor ...

într-o zi
singurătatea nu mi s-a mai părut frumoasă
nu am ripostat deşi poate ar fi trebuit să mă întreb de nu cumva
sunt doar un han stingher unde aştepţi un tren
spre piaţa san marco
cămările mele au ţipat împuşcate în spate dar nu am murit
mă aflam pe acoperişul lumii,
pergamente a priori
pe covoare orientale roşii gemeau un cântec
necunoscut până atunci

priveam iubirea coborând pe frunze
anafură şi eucalipt

acum pot să - ţi spun
nimic nu ni s-a dat uşor , Iisus a înmulţit pâinea
şi peştii, a binecuvântat nunta, mângâind căpuşorul pruncilor nenăscuţi
cu cântece de leagăn
da, Iisus a cântat pentru noi
şi-a vorbit despre oameni ce ne vor devasta
curţile interioare
absenţi la echilibrul fragil al salciei din noi
împietrind pe autostrăzi când ploaia sau lacrimile
transformă zborul într-un raliu spre iad
simţindu-le o vreme pulsaţia în corp
oameni a căror violentă pătrundere ne alterează carnea inocenţei
care ne târăsc de păr pe scări octaviante
printre gerunziile descompuse ale unui zâmbet ignifug
ce intră din curiozitate în micul nostru laborator alchimic
hohotind când
inima a curs lavă
născând un deşert de icoane cu ochii plecaţi

de fapt, suntem case zidite pe jumătate
plecaţi să zidim altora case
mai frumoase ca ale noastre
întorcându-ne pe vârf de întuneric să nu speriem pasărea
ce şi-a făcut cuib cât eram departe

şi totuşi nu ştim nimic despre iubirile ovale
ne sunt braţele în cruce dar
păpuşari trag cortina
devenim brusc arlechini
sărind ridicol din patul gol direct în moarte
nesuportând trădările şi
doar lacrima unei mâini din cer mai poate tăia nodul cuvintelor golite de sens
somnul păsării să nu fie împuns printre gratii