*valetul / forever bach

-doamnă...
şi trenul îşi încovoaie spinarea a reverenţă
sprijiniţi-vă de mine la urcatul scărilor
pare un bărbat obosit trecut de prima tinereţe
riduri fine barbişon
mănuşile lui albe mă fac să tresar acorduri de orgă toccata de bach
unde am mai văzut mănuşile astea?
catedrala din leipzig
polifonie solară
asta e.... acolo l-am întâlnit
în primul compartiment pe dreapta
ia bagajele
simt cum îmi leagănă ca o doică mersul

poveştile din fereastră îmi fură o clipă gândul spre tine
măreşte viteza
am sentimentul că nu voi mai ajunge la destinaţie
oricum nu-mi propusesem să ajung nicăieri
valetul a înţeles asta merge fără o ţintă anume
schimbări rapide de macaz piruete complicate peste gări
sticla reflectă mănuşile albe de prestidigitator
aparând şi dispărând în diferite colţuri
o goană nebună imposibil de controlat
o sete
de nedefinit
cu cât mergem înfăţişarea lui se schimbă
nu mai are neon
simt o suflare obosită
de abur
îl aud gâfâind
mă cuprinde un somn letargic
deşi gonim sălbatic'allegro
sălbatico'presto

câmpii violet

mănuşile albe
strâng hăţurile într-un menuet al cailor negri