Timpul îşi frângea mâinile a nelinişte într-un decor interbelic

pipăi falangele uscate ale mesei
în preajmă am agenda cu vârfuri aurii de la tine
o simt plină de poeme deşi nu i-am desfăcut lumina
uneori văd cum îi alunecă rochia în noapte
cu tăceri de femeie frumoasă
nu ştiu dacă voi scrie vreodată în ea poveştile urşilor albi
îmi amintesc cum mi-ai dat-o
apoi a intrat în mine un ritual al cascadelor
noi am făcut dragoste aşa cum mozart compunea simfonii
dintr-o suflare
fără ştersături fără ciorne
aşa cum eşti tu
foiţe de aur & tutun legate în piele neagră
te-am răscolit ca pe-un copac
dând drumul vapoarelor de hârtie să zboare
de pe umerii tăi schimbam lămpile arse în cer
ne aruncam în gol
ochiul meu de mână cu ochiul tău
hrănindu-se cu lucruri fragile
genunchii de urdă devenind o minge rostogolindu-se prin clepsidre
şi o iarbă înălţându-se peruzeu
doar timpul îşi frângea mâinile a nelinişte sub masă
să arunce discul cât mai departe
corpul lui încordat de efort încălzea în palme genunchii noştri

nu ştiu de ce simţeam că ne va izbi de stâncă
ne ţineam din ce în ce mai strâns de mână
să nu ne împrăştie figuranţi fără contur trăgându-ne pe uşi diferite
aşa se întâmplă când primim la masa noastră umbre
care ne vor şterge zâmbetul de pe buze firmituri interzise
vor trimite visul să decoleze din aburul locomotivei
accelerând fără oprire

dacă nu vom reuşi să coborâm acum nu vom reuşi niciodată
îmi spui şi...