* într-o seră cu palmieri de ciocolată...îmi serbez ziua de femeie

ai grijă de tine îmi spui plecând şi simt dintr-o dată
arcaşii gulerului de pază pe metereze
manşetele se regrupează în jurul mâinii incapabilă să stingă
oftatul porţilor răscolite de mied
cordonul halatului înoadă snopi de tăcere ca şi cum a venit
vremea oaselor dezgolite pe ţărm
 pescăruşi bolnavi mai aprind în mine un far
glisând uşile unui anotimp învelit în ziare
lemnul şi culorile cu care te pictam au îmbătrânit
pianul s-a covrigit ca un câine fără stăpân
o să-l trimit să adune poveşti de pe fundul mării
invincibila lui armada o să putrezească scoică de neatingere
mă torn în pahare citindu-mi sângele în palme
sunt un cub de zahăr hrănind păsări ce nu mai pot să zboare
o să mă-ntind pe ţărm ca o ploaie şi-o să rămân acolo
uitând cât mi-e dor să avem între noi un prunc
foc mirosind a lapte  
acum când moartea s-a adunat în  haită

...

un spirit profund ca o rană a luminii
aveam nevoie de o minte din care să mă hrănesc




nu îmi dau seama când oamenii iubesc cu adevărat,
când raţionează profund şi raţiunea se supune sau când simt o emoţie copleşitoare?
dragostea e emoţie orbitoare, e revelaţie. celălalt se îmbracă în haină de lumină înaintea ochilor noştri , de asta cred că nu în celălalt moare iubirea ci peste noi vine intunericul, ne întoarcem în pământ cu sufletul ...se pietrifică.

nucleu de ou fără crusta calcaroasă aşa sunt oamenii când iubesc ...suflete cu fontanela deschisă
ai văzut vreodată cum se sacrifică o pasăre ? găseşti în ea ţesuturile fragile cu viaţă, i se văd vinele de sânge şi are doar o pieliţă ... aşa sunt oamenii când iubesc

undeva
foarte sus
iubirea e meditaţie iar eul nu-şi mai sălăşluieşte în trup /
sufletul lui trăieşte în trupul ei iar al ei în trupul lui /
? / dacă în locul ei vorbim de dumnezeu vei spune da, aşa e,
dumnezeu e în mine iar eu sunt zidit după chipul Lui dar
privind spre lutul din femeie bărbatul va respinge ideea: ea
nu e capabilă de asta, de o dăruire dincolo de margini...

e ceva dincolo de trup ?
mă doare sufletul când nu pot comunica cu frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în tine...
da, este...
de mult timp cred că noi căutam pe cineva anume, al cărui chip îl purtăm înăuntru de la naştere /
fără el nu suntem compleţi deşi aparent avem totul /
o aceeaşi trebuinţă a firii /
nu some identice ci suflete

fără oxigen... te simt sub apă deşi ai poezia în suflet,
las-o să respire /respiră odată cu ea
îmbrăţisază- te pe tine însuţi / înveleşte-te /
te simt sub apă, fără oxigen, porţiuni aride unde n-a mai plouat demult /
porţuni aride sub unde?
da, blaga spunea că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decat în cea a soarelui /
esti întreg, autentic,
lasă ploaia să vină peste tine, nu-ţi pierde speranţa dacă vine cu stropi mici /
să mi se scurgă măduva? /
nu căuta cu orice preţ să o găseşti. va veni ea la tine / lasă-i doar poarta deschisă
căci iubirea şi poezia sunt totuna

orice încercare de a potrivi două jumătăţi de cerc ce nu au fost scoase din aceeaşi sferă nu va merge oricât le vei ajusta

sunt oameni care nu pot trăi unul fără celălalt :
căi spre dumnezeu?

poate însă aici nu poate interveni nimeni,
pentru că lui adam i s-a luat şi o coastă din suflet şi s-a dat evei /
iubirea e întâlnirea cu sinele pierdut, el şi ea devenind un eu rotund /
nu ne putem minţi ca să putem respira , oricât am încerca să-i astupăm gura /
murim dacă facem asta ...
suntem însemnaţi pe viaţă / nu e joc.
e vorba de profunzimile sufletului. unii înnebunesc alţii mor, alţii scriu poezie
e un refugiu ? poate .un azil pentru altfel de nebuni căci nu e negociabil

iubirea e o iluzie?
nu. hristos e iubire aproapele e iubire iarba e iubire
iluzie e capacul din tine de parcă iţi pui singur perna peste suflet şi te sufoci
e drept că în tragismul ei, viaţa te face să dormi pe stancă însă
ştim cine ne înverzeşte clipa, după ce tânjim cu adevărat,
cine ne atinge înăuntrurile /

dacă te mângâie cu ceva să ştii că şi ea are aceeaşi dramă

exista o nuntire a firii la întâlnirea dintre ei?
oricat de departe ar fi, tind unul spre celălalt, se caută, se cercetează cu firea.
zbaterea ta e a ei, neputinţa ei se ascunde în tine /
manole nu a zidit-o pe ana ci pe sine.
s-a împuşcat în aripi şi n-a mai putut respira / a sărit în gol nu după viaţă ci după iubire. era pe turlă, sus/ om de succes dar nu-i folosea la nimic pentru că e dat să realizezi cu acuitate că
turla e sufletul celuilalt nu o piatră

fiecare popor îşi are propriul medalion despre sufletul pereche / românii au în mod ciudat un astfel de medalion pictat pe frescă /

nu e baladă populară. e mit?
unele lucrări ale dumnezeirii au înţeles ascuns pentru noi, suferim dar nu dă mai mult decât poate duce omul / îi cearcă sabia dacă rezistă, lămureşte chipul ucenicului în foc /
vrei piscuri? Ia- le! Da’ vezi să nu cazi de sus /
manole a lăsat tot pentru a fi mare.
pe ana... copilul.
a ajuns singur sus şi acolo a văzut pustia /
a fost ispitit ca hristos pe vârful templului însa manole s-a aruncat în gol....
de unde? de pe turla unei biserici /
e mult tâlc aici /dumnezeu arată că poţi greşi chiar dacă aparent urci. spre el?
poporul spune sacrificiul e la temelia oricarei zidiri însă omul nu şi-a oferit nicio alternativă.
a refuzat smerenia domnului pământesc
i-a spus că nu există biserică mai frumoasă dar că poate zidi oricând o alta/
manole a căzut ca lucifer, din propria lumină /
de ce?
orbit de mărire

manole nu e icar?
icar zbura sa fie liber, e o preînchipuire a sufletului păgân spre folos duhovnicesc . manole era creştin
ziditor de biserici

la noi bisericile sunt mici pentru că făptura e furnică.
domnul coboară şi vorbeşte cu ea în găoace, acolo, jos
au tindă de lemn, i se spune pridvor ca la casă /
iar pe prispă ?doi prieteni

ştii, mările necuprinse de dinăutru le vede dumnezeu
oricât de jos ar cobori făptura, dumnezeu merge cu el.
S-a dus şi în iad să- l ia de acolo/ şi i-a dat libertatea.
manole a fost liber să aleagă, nu l-a aruncat nimeni de pe schelă /

dacă s-ar fi smerit, ar fi trăit?
a simţit că a alungat ce era mai de preţ

ana şi manole era suflete pereche?
din dragoste pentru el a acceptat să fie zidită de vie. înţelegi? să i se stingă suflarea de vie,
să-i îngheţe picioarele în piatră, să vadă cum fiecare cărămidă o închide în mormânt...
uitâdu-se spre cine? spre cel pe care îl iubea, căruia îi purta în trup un copil...
e cutremurător / imaginează-ţi într-un film scena când el o zideşte de vie
cu toate astea, abia când moare el pleacă şi ea /
cantitatea de aer dinăuntru s-a înmulţit ca peştii şi pâinea din coş aşteptându-l pe el.
L- a iubit încât l-a aşteptat...
finalul baladei vorbeşte de suflările ei de pe urmă,
despre plânsul din zid care e o altă formă a zidului plângerii la evrei / ana plânge cum plâng evreii la ierusalim

e multa teosofie în balada asta
simbolurile sunt doar aparent naive...
ciobanul mioritic are si el rădăcini metafizice
el nu ajunge să se căsătorească ... duce o viaţă ascetică, de monah /
mulţi regi ai vechiului testament erau păstori...
de fapt, păstoritul nu era ca azi , o ocupaţie pentru cei fără carte

dar ceilalţi ciobani? sunt ispita văzuta şi nevăzută
mioara? e un înger

în acelaşi timp, ciobanul mioritic configurează istoria, destinul ţărilor române
lupta pentru întâietate cu baciul ungurean şi cu cel vrâncean
de asta ciobanul moldovean nu vrea să- i omoare, erau fraţii lui
la nivel microstructural ? e omul luptând cu ispita
apoi? e vorba de ţările române
şi la nivel macrosturctural? e vorba de plaiul românesc înconjurat de lupi
de unguri , de ruşi ... cine are ochi să priceapă

în loc de final?
Iubirea nu intră în pantofiorul cenuşăresei.
Ce vrei să spui?
Condurul de cristal e un pat al lui Procust, prinţul îşi alege mireasa ferm convins că
doar cea al cărei picior intră în dimensiunile lui poate fi fata din vis...
fata cu care a dansat...
am şi nostalgia păpuşilor cu cap de porţelan, a mătăsii fine...
nu sunt de nylon şi nici nu mă cheamă Barbie.
Tu?

o să modelez iubirii conduri noi, să nu o strângă...

*vorbesc o latină ciudată III (când mă plec aproapelui sau despre il principe)

privind chipul aproapelui în dinarul de argint al lunii
nici nu apucăm să pipăim măruntaiele fericirii
murmurând a rugăciune ....e rai ... căci descoperim îndată
urma de mucegai a clipei îngăimând ... erai...

când iubirea-şi adună oasele sacre-ntr-o raclă
nu ne rămâne decât să alergăm
desculţi după inima Domnului
să despartă din nou pământul e de ape rai
prezentul să miroasă a verde crud...

caut urme de viaţă sub piatra acefală ale acelui atât de imperfect erai

melismă a morţii, o altă întrebare retorică îşi toarce limba în creuzet ...
imperfectul e un timp mundan?

*însemnările animalului exotic pe un pat de spital

 plecând
ai tras toată lumea de pe masă
o vreme au sângerat în adânc paharele sparte 
devenind femeie, 
vorbeam cu inima prin semne despre munţi
cu marginile ciobite de atâta muţenie
m-am demachiat
văd venelor pielea
 fermoarele lor deschise
nu ai iubit niciodată într-atât încât sângele să-ţi ţâşnească pe nas de dor
e tragic să intri în pat învelindu- te în manta
poate că nimeni nu a avut răbdare să-ţi înlăture  ţepii
şi nu mai întrebi cerurile de ce n- a fost mai mult
căutând fericirea în ce- a fost
ca şi cum unul din noi ar fi murit

plec

mai bogată ca oricând

am iubit aşa cum am vrut să iubesc

.

katya

*trupul ... ca un stup

 între două nostalgii
 sărută-mă
sunt geloasă
mă-ntreb dacă un bărbat ştie
sânii unei femei au arhitectură de fagure
în firida lui ascunzându-şi smochinul umbros ziua toridă de vară
clopotele sfântului stelian cioplind un  drum alb 
de lapte
mă cufund în tine ca-ntr-o iarbă înaltă
ţi-am spus de atâtea ori
ne vom alege casa dacă ne vor lăsa o noapte întreagă
să facem dragoste în ea simţind valuri de magmă degetele tale
pierdute înlăuntru-mi măsoară apele dunării
trupul
rupt în fâşii de pâine face loc toamnei să intre
printre brazde cu mormane de fructe primenind epiderma
sărută-mă
sunt geloasă cu fiecare cuib gol printre ramuri
ia-mă în braţe
am nevoie să reconstruim pragul ruginit al venelor
podind cupola cu gliastre a naşterii

îmi uguiesc de muguri
sub aripi
măslinii

.

katya kelaro

*valetul / forever bach

-doamnă...
şi trenul îşi încovoaie spinarea a reverenţă
sprijiniţi-vă de mine la urcatul scărilor
pare un bărbat obosit trecut de prima tinereţe
riduri fine barbişon
mănuşile lui albe mă fac să tresar acorduri de orgă toccata de bach
unde am mai văzut mănuşile astea?
catedrala din leipzig
polifonie solară
asta e.... acolo l-am întâlnit
în primul compartiment pe dreapta
ia bagajele
simt cum îmi leagănă ca o doică mersul

poveştile din fereastră îmi fură o clipă gândul spre tine
măreşte viteza
am sentimentul că nu voi mai ajunge la destinaţie
oricum nu-mi propusesem să ajung nicăieri
valetul a înţeles asta merge fără o ţintă anume
schimbări rapide de macaz piruete complicate peste gări
sticla reflectă mănuşile albe de prestidigitator
aparând şi dispărând în diferite colţuri
o goană nebună imposibil de controlat
o sete
de nedefinit
cu cât mergem înfăţişarea lui se schimbă
nu mai are neon
simt o suflare obosită
de abur
îl aud gâfâind
mă cuprinde un somn letargic
deşi gonim sălbatic'allegro
sălbatico'presto

câmpii violet

mănuşile albe
strâng hăţurile într-un menuet al cailor negri

.

katya kelaro

*vorbesc o latină ciudată (II)/ broderii aplicate ad libitum

pian pain panis
sunet durere hrană
muzica e o pâine a suferinţei
iar noi o ultimă specie de pian
claviaturi costale radiind printre gânduri

plămânul drept mă doare ca o inimă bolnavă
pleura lui umedă măsura cândva înălţimile cu copita
despicând căderile în gol
ţap sfâşiat să devină cimpoi de mult ce iubea munţii
foalele fierbinţi ţinând în căuş
spuma albă a cuvântului abia muls
din iarba înaltă

plexul solar îmbrăţişa o altă masă a tăcerii
cu degetare de scaune spre care găseau drumul
coarnele de cerb ale braţelor şi
uguitul dudukului născător de stele în ararat

la răsuflarea de miel a fluierului
domnul îşi încălzea palmele
coloana lui sonoră
ca un fum de tămâie pornind
spre corturile drepţilor
în infinit

încet ciobanii urcă trepte
caşul luminii tăindu-l în genunchi
de sus mâna domnului binecuvântă
vecerniile sufletelor aspre


_____________


*pentru a preveni eventualele greşeli de înţelegere a textului precizez dintru început ca textul are la bază jocul de cuvinte pian (română) pain (engleză) pani [s] (latină)
*duduk-ul este un instrument muzical armean

*îmi citesc anotimpurile după punctele cardinale

când mâna ta sărută mâna inimii mele
e vremea să legăm snopi de secară
îmi cunosc anotimpurile după punctele cardinale
broderii aplicate direct sub piele
mai ales când luna împarte soldaţi de plumb
prin boluri transparente
picioare ei subţiri
de lumină patinând deasupra pojghiţei de portocal
umbra deschide pleoapele
înghiţind cu lăcomie reflectorul-deget
gâturi de broască bolborosind celor ce le tubură somnul
să nu crească niciodată iarbă pe marginea bălţii
doar nuferi
a văpaie să se scalde în candelă

port sub streşini pană de busuioc
cioplind noi porţi fântânii cu lumină
crestează-mi braţele cu tine
culegând într-un târziu
din trupul meu moale ca o floare de bumbac
scuturi scutece

.

...

*de vorbă cu o sabie [ ] există un simţ al onoarei ce însoţeşte iubirea / dacă nu suntem capabili să o ridicăm cu ambele mâini ca pe o sabie

die Rechnung, bitte
azi mi-au extirpat din rinichiul drept un om
mă ţine de mână o sabie, singurul prieten credincios
am hrănit-o cu oase ... îmi linge mâna ca un câine
în faţa ochilor se întinde un deşert de pânze
-spune-mi, când suntem trădaţi, cine va muri primul? eu, el sau ea?
-tu. iubirea face să lupţi cu tine însuţi, nu cu celălalt.
(pe scaun, am armura
niciodată nu am iubit atât de mult stropul de vin
din arcul cu săgeţi)
îmi ard palmele cu fiecare nod al legătorilor
noaptea îşi ia rămas bun de la mine ca o mamă căreia
îi pleacă fiul
în urmă a rămas trupul de ieri, o femeie îmbrăcată în piele de feunyx
-vorbeşte-mi, spun sabiei, să nu mă uit în urmă
-din carne şi nisip şi aer
ţi se vor deschide rănile ca o carte
urcă ...
în pragul muntelui, stă o femeie
celţii nu o privesc, doar îşi strâng tabăra într-un sfeşnic de sare
peste veselia lor sălbatecă
o veselie care-i va învăţa să piardă
să înoade drumul spre casă cu albii afumate de sinucideri
femeia albastră veghează
îşi trece mâinile prin părul lui aspru
luându-i firele albe să le ardă mănunchi sub piciorul de rună al lunii

răni s-au deschis...

.

...

*aveam nevoie de o minte din care să mă hrănesc/ un spirit profund ca o rană a luminii

nu îmi dau seama când oamenii iubesc cu adevărat, când raţionează profund şi raţiunea se supune sau când simt o emoţie copleşitoare?
dragostea e emoţie orbitoare, e revelaţie. celălalt se îmbracă în haină de lumină înaintea ochilor noştri / cred că nu în celălalt moare iubirea ci peste noi vine intunericul / ne întoarcem în pământ cu sufletul ...se pietrifică
nucleu de ou fără crusta calcaroasă /sufletul are fontanela deschisă când iubeşte / ai văzut vreodată cum se sacrifică o pasăre ? găseşti în ea ţesuturile fragile cu viaţă, i se văd vinele de sânge şi are doar o pieliţă ... aşa sunt oamenii când iubesc

undeva foarte sus iubirea e meditaţie iar eul nu-şi mai sălăşluieşte în trup / sufletul lui trăieşte în trupul ei iar al ei în trupul lui / ? / dacă în locul ei vorbim de dumnezeu vei spune da, aşa e, dumnezeu e în mine iar eu sunt zidit după chipul Lui dar privind spre lutul din femeie bărbatul va respinge ideea: ea nu e capabila de asta, de o dăruire dincolo de margini...

e ceva dincolo de trup ?
mă doare sufletul când nu pot comunica cu frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în tine...da, este...
de mult timp cred că noi căutam pe cineva anume, al cărui chip îl purtăm înăuntru de la naştere / fără el nu suntem compleţi deşi aparent avem totul / o aceeaşi trebuinţă a firii /nu some identice ci suflete

fără oxigen... te simt sub apă

ai poezia în suflet, las-o să respire /respiră odată cu ea, îmbrăţisază- te pe tine însuţi / înveleşte-te / te simt sub apă, fără oxigen, porţiuni aride unde n-a mai plouat demult / porţuni aride sub apă? da, blaga spunea că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decat în cea a soarelui /esti întreg, autentic,
lasă ploaia să vină peste tine, nu-ţi pierde speranţa dacă vine cu stropi mici /să mi se scurgă măduva? / nu căuta cu orice preţ să o găseşti. va veni ea la tine / lasă-i doar poarta deschisă

uneori cred că iubirea şi poezia sunt totuna
orice încercare de a potrivi două jumătăţi de cerc ce nu au fost scoase din aceeaşi sferă nu va merge oricât le vei ajusta

sunt oameni care nu pot trăi unul fără celălalt : căi spre dumnezeu?


aici nu poate interveni nimeni, entru că lui adam i s-a luat şi o coastă din suflet şi s- a dat evei / iubirea e întâlnirea cu sinele pierdut, el şi ea devenind un eu rotund / nu ne putem minţi ca să putem respira , oricât am încerca să-i astupăm gura / murim dacă facem asta ... suntem însemnaţi pe viaţă / nu e joc. e vorba de profunzimile sufletului. unii înnebunesc alţii mor, alţii scriu poezie
e un refugiu ? poate .un azil pentru altfel de nebuni căci nu e negociabil
iubirea e o iluzie?
nu. hristos e iubire aproapele e iubire iarba e iubire
iluzie e capacul din tine de parcă iţi pui singur perna peste suflet şi te sufoci
e drept că în tragismul ei, viaţa te face să dormi pe stancă însă ştim cine ne înverzeşte clipa, după ce tânjim cu adevărat, cine ne atinge înăuntru-rile / dacă te mângâie cu ceva să ştii că şi ea are aceeaşi dramă
exista o nuntire a firii la întâlnirea dintre ei?
oricat de departe ar fi, tind unul spre celălalt, se caută, se cercetează cu firea. zbaterea ta e a ei, neputinta ei e se ascunde în tine / manole nu a zidit-o pe ana ci pe sine. S-a împuşcat în aripi şi n-a mai putut respira / a sărit în gol nu după viaţă ci după iubire. era pe turlă, sus/ om de succes dar nu- i folosea la nimic pentru că e dat să realizezi cu acuitate că turla e sufletul celuilalt nu o piatră
fiecare popor îşi are propriul medalion despre sufletul pereche / românii au în mod ciudat un astfel de medalion pictat pe frescă / nu e baladă populară. e mit?
unele lucrări ale dumnezeirii au întţles ascuns pentru noi, ni se pare că suferim dar dumnezeu nu dă mai mult decât poate duce omul / îi cearcă sabia dacă rezistă, lămureşte chipul ucenicului în foc / vrei piscuri? Ia- le! Da’ vezi să nu cazi de sus /manole a lăsat tot pentru a fi mare. pe ana... copilul. a ajuns singur sus şi acolo a văzut pustia / a fost ispitit ca hristos pe vârful templului însa manole s-a aruncat în gol.... de unde? de pe turla unei biserici /e mult tâlc aici /dumnezeu arată că poţi greşi chiar dacă aparent urci. spre el?
poporul spune sacrificiul e la temelia oricarei zidiri însă omul nu şi-a oferit nicio alternativă. a refuzat smerenia domnului pământesc i-a spus că nu există biserică mai frumoasă dar că poate zidi oricând o alta/ manole a căzut ca lucifer, din propria lumină / de ce? orbit de mărire nu a mai avut suflet, i s-a luat darul de preţ, iubirea anei

manole nu e icar? icar zbura sa fie liber, e o preînchipuire a sufletului păgân spre folos duhovnicesc . manole era creştinş ziditor de biserici
la noi bisericile sunt mici pentru că făptura e furnică. domnul coboară şi vorbeşte cu ea în găoace, acolo, jos
aveau tindă de lemn, i se spune pridvor ca la casă /iar pe prispă ?doi prieteni
ştii, mările necuprinse de dinăutru le vede dumnezeu
oricât de jos ar cobori făptura, dumnezeu merge cu el. S-a dus şi în iad să- l ia de acolo/ şi i-a dat libertatea. manole a fost liber să aleagă, nu l-a aruncat nimeni de pe schelă /
dacă s-ar fi smerit, ar fi trăit?
a simţit că a alungat ce era mai de preţ
ana şi manole era suflete pereche?
din dragoste pentru el a acceptat să fie zidită de vie. înţelegi? să i se stingă suflarea de vie, să-i îngheţe picioarele în piatră, să vadă cum fiecare cărămidă o închide în mormânt...uitâdu-se spre cine? spre cel pe care îl iubea, căruia îi purta în trup un copil... e cutremurător / imaginează-ţi într-un film scena când el o zideşte de vie
cu toate astea, abia când moare el pleacă şi ea / cantitatea de aer dinăuntru s-a înmulţit ca peştii şi pâinea din coş aşteptându-l pe el. L- a iubit încât l-a aşteptat... finalul baladei vorbeşte de suflările ei de pe urmă, despre plânsul din zid care e o altă formă a zidului plângerii la evrei / ana plânge cum plâng evreii la ierusalim
e multa teosofie în balada asta
simbolurile sunt doar aparent naive... ciobanul mioritic are si el rădăcini metafizice
el nu ajunge să se căsătorească ... duce o viaţă ascetică, de monah / mulţi regi ai vechicului testament erau păstori... de fapt, păstoritul nu era ca azi , o ocupaţie pentru cei fără carte
dar ceilalţi ciobani? sunt ispita văzuta şi nevăzută
mioara? e un înger
în acelaşi timp, ciobanul mioritic configurează istoria, destinul ţărilor române
lupta pentru întâietate cu baciul ungurean şi cu cel vrâncean
de asta ciobanul moldovean nu vrea să- i omoare, erau fraţii lui
la nivel microstructural ? e omul luptând cu ispita
apoi? e vorba de ţările române
şi la nivel macrosturctural? e vorba de plaiul românesc înconjurat de lupi
de unguri , de ruşi ... cine are ochi să priceapă

în loc de final?
Iubirea nu intră în pantofiorul cenuşăresei. Ce vrei să spui? Condurul de cristal e un pat al lui Procust, prinţul îşi alege mireasa ferm convins că doar cea al cărei picior intră în dimensiunile lui poate fi fata din vis... fata cu care a dansat... am şi nostalgia păpuşilor cu cap de porţelan, a mătăsii fine... nu sunt de nylon şi nici nu mă cheamă Barbie. Tu?
o să modelez iubirii conduri noi, să nu o strângă...

.

katya kelaro

*ikebana

fur ein dichter

scriu ascultând sonata lunii
albă a păşit în cameră despletindu-şi părul lung
lăsând metaniile să-i cadă în apă
somnambule, degetele aprind felinare
cu emoţie, nibelungi coboară din şuviţele lungi ca o scară
scotocind diamante sub o criptă de clape
în fundal, scaune goale ... proiecţii ale unor paşi pierduţi
pe caldarâm, trăsuri negre fluturând albe mănuşi
nu ştiu dacă ascund îndrăgostiţi
sau duc neînsufleţite trupuri în galop nebun
perindându-le frumuseţile unei lumi străvezii
unde nu e durere nici întristare nici suspin
privim pentru o clipă tăcerile noastre înţelepte,
de victimă
oraşul şi-a ascuns faţa într-un şal
numele a rămas pe pian suspendat în cerc
nu mai aud sunete ci bătăi de inimă
cortegii de pedale îmi caută printre cuvinte
dantele vechi în oglindă
un colţ uitat de lumină tâmplele s-au împreunat
într-o ikebana a toamnei

ştiai că un strop de galben văzut de departe pare zăpadă?

scriu
ascultând sonata lunii
aş vrea să întorci pagina să văd notele
pe o partitură a zilei de mâine ...

.

rame vechi (2)

*abatorul fluturilor / legenda urmei fără strigăt / honor him

trăiau în moara veche dintotdeauna
într-un colţ, mingile săreau de perete
din cuburi construiau case noi cu ferestre mari
şi holuri largi pe unde soarele să se aşeze direct la masă
copiii lor erau atât de fragili
undeva, pe birou cărţi despre aştri
o evanghelie a fluturilor
bunicul avea aripile albe
vorbea rar cu mâinile ascunse sub felon
bederniţa şi celelalte însemne le scotea în zile de sărbătoare
când se adunau în stol toţi fluturii pământului
pornind să zidească un nou tron în cer
aerul avea atunci o intensitate aparte
te durea pieptul să îl inspiri
cald
puternic
ca o flacără
fluturele alb cobora din ceruri umed de lacrimi
vesel
strigând
parcă aş face o tumbă prin iarbă ca atunci când mama
mă chema la masă
am cinat alături de o altă Maică
într-o noapte au venit şi au luat copiii
nu au ştiut cum să reacţioneze
i-au lăsat să-i ia
să-i ducă la şcoală
deşi cei ce veneau nu ştiau să zboare
apoi au lungit între file
trupul subţire al părinţilor
în somn am auzit foşnet de aripi
nici un strigăt
am mai avut timp să dau la o parte aburul de pe geamuri
să privesc acolo
marele fluture stătea în picioare
aşa voise să moară deşi aripile lui zăceau sfâşiate
şi nu mai erau albe
iar oamenii aceia ce se hrăneau flămânzi din trupul lui
deveniseră muşte
şi căpătară culoare...

.

rame vechi(1)

*spovedania venelor albastre, monolog pentru femeie, ison de caval & mugur de tenor eroic pe protomelodii bizantine

pământul şi-a întins braţele a plângere  
pipăi ca un orb venele lui albastre, umflate
a ridicat atâţia munţi bărbatul ăsta (gândesc)
de ce stă în faţa mea neputincios, gemând
în genunchi, cu spatele biciuit (m-au bătut stăpânii)
el, care lăsa leii să-i doarmă pe grumaz
ne-au adus în arenă să te sfâşii (mă priveşte trist)
pricep de ce în dimineaţa aceasta jaluzele s-au ridicat
ca un grilaj de fier pe  tropot de arme
de ce pieptul mi-e înfăşurat în pânze 
am mai zărit vârful coasei în plete
apoi sânge
peste cuvinte
ne-au ciunţit, râde amar pământul, 
să nu distingem bărbatul de femeie
îmi spun rugăciunea din urmă lipindu-mă de stâlpi
paşii tăi sunt murdari, femeie /  şfichiul frânghiilor 
maluri de cenuşă / mâini legate / smulgeri
smulgeri
bătrânul îşi cheamă din lanţuri echilibrul
nu pot
nu pot să-ţi smulg inima de ciută sălbatică
murmură încordându-şi braţele să sfarme o poartă
croindu-mi drum prin el
traheea luminând ca un tub de fosfor
nu mai simt rănile stâlpului de care m-au legat
nici goliciunea
mor
în bărbatul care şi-a desfăcut pieptul să încap
fără să-mi plec genunchii
lumini se sting în urmă bulgări de humă
a iubit
a iubit cu disperarea grâului

a iubit cu disperarea grâului de a fi pâine

*.

menuet in adancuri

*să iau iubirea drept morfină? ... ars poetica

mărturisesc m-am născut cu tristeţea în oase
poezia nu e pentru cei slabi
pentru cei care-şi vor trage un glonţ sec în rădăcini
e o perfuzie de care tu ai nevoie deşi vom suferi aceeaşi boli incurabile
poezia s-a scris pentru pietre să le alunece pielea de crocodil
crusta galbenă
infectă
nu ştim să intrăm în galerie fără să spargem cristale
râmăm firul abia tors al apei de dincolo de ceruri

pe cenuşă de şerpi, arizona, un apus incredibil
e ultimul tablou pe care mi-l amintesc cu noi
apoi ciutele şi-au ascuns copita în firidă
scalpul limbii a sângerat smuls a ars tot odată cu colibele
din ochiul păsării a curs o ceară roşie îngropându-ne
dincolo de fereastră oraşul e un pat de spital
mirosind a camfor
îmi învelesc venele pe întuneric
şi mă întreb
je suis malade?

.

     
 Copacul cu oale,


fotografii realizate la Muzeul Nicolae Popa,
satul Târpeşti, judeţul Neamţ

*copacul cu oale, cronici anacronice

ducem aceeaşi nevăzută suferinţă a îndepărtării
copacul cu oale îşi are profeţiile lui
cine se naşte cu iubirea în coloană va fi ascuţit de doruri ca o sabie
n-avem nimic, toate sunt primite în dar
sufletul îl cărăm în spate ca pe - un tovarăş de front
raniţa devine targă lăsând să ne adulmece ostiile aerului
oraşele nu or să aibă niciodată miros de fân doar cetăţile sacre
lutul se metamorfozează în marmură şi plânge
după ciubărul cu lapte cald al mamei
îmi plouă cu pământ peste gheare
în ultima ulcică am lăsat pene să doarmă pe ele greieri
inima lor e o cutie de vioară albastră
suflarea să transforme sticla în cercuri de apă

în bulboana îngândurată, timpanul a primit o piatră
căci frumuseţea îşi poartă războaiele în ritm de clopot

.

prima dimineaţă singur

*Timpul îşi frângea mâinile a nelinişte într-un decor interbelic/ remix

pipăi falangele uscate ale mesei ţinând în preajmă agenda cu vârfuri aurii
o simt plină de poeme deşi nu i-am desfăcut lumina
uneori văd cum îi alunecă rochia în noapte tăceri de femeie frumoasă
nu ştiu dacă voi scrie vreodată în ea poveştile urşilor albi
îmi amintesc cum mi-ai dat-o apoi a intrat în mine un ritual al cascadelor
noi am făcut dragoste aşa cum mozart compunea simfonii
dintr-o suflare fără ştersături fără ciorne aşa cum eşti tu
foiţe de aur & tutun legate în piele neagră
te-am răscolit ca pe-un copac dând drumul vapoarelor de hârtie să zboare
de pe umerii tăi schimbam lămpile arse în cer ne aruncam în gol
ochiul meu de mână cu ochiul tău hrănindu-se cu lucruri fragile
genunchii de urdă devenind o minge rostogolindu-se prin clepsidre
şi o iarbă înălţându-se peruzeu
doar timpul îşi frângea mâinile a nelinişte sub masă
să arunce discul cât mai departe
corpul lui încordat de efort încălzind în palme genunchii noştri
nu ştiu de ce simţeam că ne va izbi de stâncă
ne ţineam din ce în ce mai strâns de mână
să nu ne împrăştie figuranţi fără contur pe uşi diferite
aşa se întâmplă când primim la masă umbre ce
ne vor şterge zâmbetul de pe buze firmituri interzise
vor trimite visul să decoleze din aburul locomotivei accelerând fără oprire
dacă nu vom reuşi să coborâm acum nu vom reuşi niciodată îmi spui privind

discobolul îşi frângea mâinile a neputinţă într-un decor interbelic...

buchet de mireasă cu alge, peşti, scorpion şi
boa 

Timpul îşi frângea mâinile a nelinişte într-un decor interbelic

pipăi falangele uscate ale mesei
în preajmă am agenda cu vârfuri aurii de la tine
o simt plină de poeme deşi nu i-am desfăcut lumina
uneori văd cum îi alunecă rochia în noapte
cu tăceri de femeie frumoasă
nu ştiu dacă voi scrie vreodată în ea poveştile urşilor albi
îmi amintesc cum mi-ai dat-o
apoi a intrat în mine un ritual al cascadelor
noi am făcut dragoste aşa cum mozart compunea simfonii
dintr-o suflare
fără ştersături fără ciorne
aşa cum eşti tu
foiţe de aur & tutun legate în piele neagră
te-am răscolit ca pe-un copac
dând drumul vapoarelor de hârtie să zboare
de pe umerii tăi schimbam lămpile arse în cer
ne aruncam în gol
ochiul meu de mână cu ochiul tău
hrănindu-se cu lucruri fragile
genunchii de urdă devenind o minge rostogolindu-se prin clepsidre
şi o iarbă înălţându-se peruzeu
doar timpul îşi frângea mâinile a nelinişte sub masă
să arunce discul cât mai departe
corpul lui încordat de efort încălzea în palme genunchii noştri

nu ştiu de ce simţeam că ne va izbi de stâncă
ne ţineam din ce în ce mai strâns de mână
să nu ne împrăştie figuranţi fără contur trăgându-ne pe uşi diferite
aşa se întâmplă când primim la masa noastră umbre
care ne vor şterge zâmbetul de pe buze firmituri interzise
vor trimite visul să decoleze din aburul locomotivei
accelerând fără oprire

dacă nu vom reuşi să coborâm acum nu vom reuşi niciodată
îmi spui şi...

ciulini de mare

*balada oraşului de mesteacăn

oraşul s-a aşezat pe stâncă privind îngândurat apusul
suflarea lui metamorfozându-se-ntr-un cerc de zeppeline
era donator de ani buni, cu braţul plin de cicatrici ca o cruce
când era trist se legăna asemeni unui copil bolnav
îngând they crucified my Lord
iubise şi el
iubiri cu tenişi uzi lăsând urme în asfaltul abia turnat lângă o casă frumoasă
mângâindu-i osatura fină
şi buzele
zâmbea inocent aducându-şi aminte că
sângele i se îngroaşă tot mai mult în vene
cu fiecare mesteacăn tăiat din parc
sub care fugeau să se ascundă de ploaia privirilor acide
îndrăgostiţii
dimineaţa pândea deschiderea brutăriei adulmecând
satisfăcut
cafeaua neagră a cornurilor îndesându-şi buzunarele
flămând
simţindu-le calde cochilii de melc pe o fructieră de nisip
uneori
intra în mulţimea de gură-cască a tribunalelor
urmărind procesele pe rol până când
îşi acoperea ochii
trist ca un câine alungat de stăpâni
filosofa întârziind în faţa unei beri
noaptea rugându-l să nu piardă autobuzul spre casă
vedea cum uşa se inchide strivindu-i umerii
buchet aruncat de mireasă peste capul sufletelor singure
prea singure ca să mai fie întregi

alge-boa

*noi nu vom mai trece munţii pe capete de elefant / romboidale

privim în gol, desfrunziţi
adunând în cutii capetele unui pod sângerând de cuie
iubirea noastră era la fel de frumoasă ca minunile lumii antice
îmi spuneai
dac-am fi fost greci
ţi-aş fi dat drumul în poiană doar noaptea când lumina lunii
miroase a dragoste
ce faci, copilă? întrebai
devin femeie
dă-mi sânii înapoi, nu sunt păsări
doar trupul meu e o stâncă roşie
cu icre de somon

pleci şi aerul se pietrifică
mă diminuez violent să pot respira
din om umbră iar umbra ţipă cu ţipăt din mare
curburile ei sunt pline de armuri sub care cruciaţii ruginesc

iau luna în braţe
o legăn să adorm în prima noapte fără tine şi văd
în globul ei de sticlă zăpezi de demult
zăpezi ca o beteală
pe vârfurile cărora mirese indiene îşi privesc bărbaţii
prin aburii voalului de henna
abandonându-şi pântecul moale pe perne

curând vor trece munţii

ciudatul sentiment al frustrării

*vorbesc o latină ciudată : când sufletul îşi duce mâna la tâmplă (ἔρως & ἀγάπη)

ne bântuie o sete de a iubi organic, fără mortificări platonice
suntem în esenţă femurul tomei
vrem să atingem iarba cosită ca să credem boabei de strugure
în spatele uşilor închise, începe o lume
a noastră
un palimpsest innuendo sânge, carne şi naştere

pântec rotund de femeie
ca un scut roman
buze calde
o floare de lotus şi gemi
iar eu îţi vorbesc de cuvinte vechi
înţelesurile lor înfingându-se în izvoarele tale ieşite din matcă
spre o altă deltă a nilului

ca degetele înmuiate în henna ale rătăciţilor din peşteri, latinescul labia
înseamnă buze
cameleonicele buze ale vulcanului de carne
muşchi tremurând ca sclavii
în faţa temutului stăpân, sufletul îşi duce mâna la tâmplă

cu fiecare iubire regenerăm himenul inimii
şi descoperim printre coji
modulaţiile îndepărtate ale cuvântului
bello
belle

frumos
luptă
clopot

de parcă starea aceasta ar fi un apus însângerat
de ţipătul cocoarelor

o luptă
tandru valsând
în sunet de orgă

primăvară oceanică

*luna de faguri

de multe ori cred că eşti un bărbat excentric
iubeşti răscolind pământul cu mâinile după ultimii bulbi
peste care alţii au trecut lamă de buldozer
aripa strivită tânjind să înalţe de pe stâncă o floare de colţ
cauţi ouă de şopârlă prin iarba de mare
învelindu-le cu răşina aortei mari
chihlimbar al ceasului cu pipetă

în aorta mică adunăm poruncile toate
picior de străin să nu calce goliciunea
grădinilor suspendate de portocali
atât de mult m-ai iubit încât ai acceptat
să mă naşti plângând că nu îmi simţi marginile
că nu respir
ţi-ai cuprins pântecul anilor cu nelinişte întrebând
unde eşti, femeie?
e vremea să mă doară o coastă
să zâmbesc fără riduri şi fără amărăciune
mama ţi-a modelat în dar o duminică de lână
un copil cu inima căpruie
l-a învelit în rogojini de bambus

până la tine
nuielele au hrănit o femeie cu pieptul albastru
din amândoi a curs sânge şi apă
o disperare vie
de sferă
doar psalmodia liniştindu-ne
aşa după cum bolnavilor de demult li se lua sânge

ne iubim în cămasă până la glezne
tristeţe de mac înflorit la sfârşitul lui august
îmi era dor
voiam să smulg bucăţi din tine
cu care să fac leacuri de cuib şi de pasăre
în luna de faguri

*garnizoana cu fete / tiara de vrăbii

prin copoul prăfuit de soare am găsit bisericuţa din curtea liceului
m-am bucurat de parcă aş fi ajuns pe un pod spre copilărie
în fiecare cărămidă din ea e o cutie a milei
câte vise ascunse!
vreau să mă mărit cu theo, geta, 1956
doamne să nu fiu corigentă la mate, vreau
să plec în vacanţa de iarnă, 1978
o iubesc pe corina, ştefan, 1990
ăsta era prietenul soră-mii
mi-amintesc cum eram miel după ea prin şcoli
cum îmi căra ghiozdanul şi vioara în clasele primare
fuga pe pasarelă în gimnaziu când troleibuzele erau la plajă
ierbarele
cutiile cu fluturi

dimineaţa mă trezeam din pat aşa cum un pui de focă
sparge gheaţa cu colţii
înotând prin metode aritmetice de ajuns mai repede
în ultima bancă la liceu
aruncam rizomi de rugăciune spre capelă
în treacăt cu alte 200 de elevi externi
ne aduceau din oraş cu speciala
un omidee de autobuz
era fain
parcă sosea schimbul la o fabrică de jucării

în prima recreaţie din clasa a IX a m-am rătăcit
liceul avea două curţi interioare perfect identice
însă nimeni nu mi-a spus (m-au lăsat să descopăr asta
şi altele
din ce în ce mai multe tăceri
până când
în ascuns am cercetat locul meu printre oameni)

purtam sarafan lung până în pământ
îl adusese mama de la o colegă de serviciu
îi rămăsese mic fiică-sii, era franţuzesc
vara, când făceam orele pe dealul de la cârlig
îmi puneam cărţile sub sarafan

să nu mă pişte furnicile prin iarba înaltă

*I live in a yellow water-lily valsând cu fiara/ poeme vulcanice

locuiesc într-un nufăr galben


lacul e o farfurie cu lapte şi crutoane de pâine
mama le-a uscat în cuptor până s-au rumenit ca o ceară
acum plutesc deasupra apelor
zepeline trăgând de sfori liniştea în care o candelă se aprinde
pentru viii şi morţii liturghiei albastre

Pescarul a scuturat metaniile apelor
şi-n fiecare nufăr s-a deschis,răcoroasă, o uşă de mănăstire
s-aude un cântec subţire de pasăre
în stranele de floare
se cuminecă lumina

*portretul unui anonim (secolul XXI) o fericire sub asediu

coapsele zorilor mestecă magma fierbinte a lumii de dincolo

eşti urna mea de cenuşă
în tine se vor aduna risipitele bucăţi de humă
tăcerile râsul iar ei vor veni să întrebe
cum a fost ea?

şi-atunci
vei scoate de sub piele un giulgiu îmbibat de sânge
pansament prins de răni
îl vor simţi cald la atingere va ploua cu aer
umerii uzi înfăşuraţi într-o manta veche
vor merge însinguraţi până la capătul lumii
unde a oprit pentru o clipă
trenul primului nostru sărut

era o piatră banală
apele care-au trecut peste ea au fost deosebite
venea din lumea femeilor albastre
a celţilor sacri
rătăcise prin unghere de lemn vasul meu de lut
îţi vorbea de întuneric
ca despre o rocă vulcanică studiindu-i jarul
noaptea era un păianjen
braţe de lumină minerală ştergând drumurile beduninilor
prin deşertul fără nume al dorinţelor pierdute pe hârtii

îşi simţea paharul plin cu fericire
mă iubea ...
precum în cer aşa şi pre pământ

*Solange, fata fără mâini / poeme vulcanice

Solange, fata fără mâini

se caută sufletele simple...

când el pleca de acasă îşi scotea braţele din ramă
oraşul împletindu-i cozi de fată cuminte
era legată de vise într-o lume a celor pragmatici
ce ştiau să măsoare nivelul apei din plămânii unei iubiri
cu fiecare oră ochii i se dilatau ca un col gata să nască
avea senzaţia smocurilor de iarbă cu gheare pe braţe
un zâmbet cav o învăţa complicatul mecanism al reculegerii
mâine o să mai arunc din mine câteva lucruşoare inutile
cu cât sunt mai puţine
cu atât sunt mai bine de întreţinut
copiii veneau în urmă desenându-i mâinile pe asfalt
un iris i le smulsese când făcea dragoste cu apa
printre litere de zi şi litere de noapte
trupul îi ardea ca o tămâie gândind
puţine eve sunt cu adevărat fericite fără umilinţă
femeia fiind completarea bărbatului nu un apendice
apoi îşi amintea povestea trăsurii chinezeşti
despre cercuri rupte inegal de ceruri în două
iubirea nu se primeşte cu pumni
ubi tu gaius ego gaia
dacă e sclav voi şi eu sclavă
şi-l aducea cu mintea aproape
în faţa ta sunt o sumă a tuturor femeilor
câţi oameni care se văd zilnic chiar se întâlnesc?
câţi îşi dau mâna de la generozitate până la suferinţă?
şi geniile sunt simple în viaţa de zi cu zi
au momentele lor sublime
de prostie
de boală
aceeaşi strămoşi necumpătaţi la frumos

vino
cu paşii cei mai mărunţi pe care i-ai făcut vreodată
să auzi glasul unei cărni intrând
în fiecare noapte alt soi de campanole de flagelarzi de glimerii

nu ştiu de ce când te plimbi prin cameră doar în cămaşă
palmele pianului îmi transpiră în timpane

*oamenii pe care i-am iubit : în absida inimii ai răscolit o tindă prăfuită de cărţi / valsând cu fiara

ce ştim despre iubirile ovale? aproape nimic

doar uneori
simţim că suntem o masă, celălalt fumând în tăcere aşteptarea unui tren,
tulburând apele.
nu ne vor potoli setea terminalele din cutia pandorei,
prea rustici cu toate că deschidem larg porţi înflorind a pâine şi sare
căutându-ne printr-o împreunare a palmelor ...

într-o zi
singurătatea nu mi s-a mai părut frumoasă
nu am ripostat deşi poate ar fi trebuit să mă întreb de nu cumva
sunt doar un han stingher unde aştepţi un tren
spre piaţa san marco
cămările mele au ţipat împuşcate în spate dar nu am murit
mă aflam pe acoperişul lumii,
pergamente a priori
pe covoare orientale roşii gemeau un cântec
necunoscut până atunci

priveam iubirea coborând pe frunze
anafură şi eucalipt

acum pot să - ţi spun
nimic nu ni s-a dat uşor , Iisus a înmulţit pâinea
şi peştii, a binecuvântat nunta, mângâind căpuşorul pruncilor nenăscuţi
cu cântece de leagăn
da, Iisus a cântat pentru noi
şi-a vorbit despre oameni ce ne vor devasta
curţile interioare
absenţi la echilibrul fragil al salciei din noi
împietrind pe autostrăzi când ploaia sau lacrimile
transformă zborul într-un raliu spre iad
simţindu-le o vreme pulsaţia în corp
oameni a căror violentă pătrundere ne alterează carnea inocenţei
care ne târăsc de păr pe scări octaviante
printre gerunziile descompuse ale unui zâmbet ignifug
ce intră din curiozitate în micul nostru laborator alchimic
hohotind când
inima a curs lavă
născând un deşert de icoane cu ochii plecaţi

de fapt, suntem case zidite pe jumătate
plecaţi să zidim altora case
mai frumoase ca ale noastre
întorcându-ne pe vârf de întuneric să nu speriem pasărea
ce şi-a făcut cuib cât eram departe

şi totuşi nu ştim nimic despre iubirile ovale
ne sunt braţele în cruce dar
păpuşari trag cortina
devenim brusc arlechini
sărind ridicol din patul gol direct în moarte
nesuportând trădările şi
doar lacrima unei mâini din cer mai poate tăia nodul cuvintelor golite de sens
somnul păsării să nu fie împuns printre gratii

*laleaua neagră / poeme pe şevalet

(schiţa)

ţi-aş lua gândurile
din casa a doua a lunii septembrie
ca pe un pumn de caviar şi le-aş înghiţi
înainte ca spectrul morţii
să-şi întindă sânii
peste tremurul nervos al aripilor
ţi - adulmec măduva
adâncurile nisipul
cana cu lapte zâmbetul
cămăşile de mătase hormonii
halatul din baie pescăruşii
singurătatea misterioasă a memoriei indigo
ochelarii uitaţi mereu pe masă
ca un semn de carte
semnat kelaro, 1iunie 2007
..................................................

laleaua neagră (tempera)
.................................................

ţi-aş lua gândurile din casa a doua a lunii septembrie ca pe un pumn de caviar
le-aş înghiţi, spectrul morţii să nu-şi întindă sânul violet
peste tremurul nervos al aripilor
adulmec măduva adâncurilor nisipul cana cu lapte zâmbetul
cămăşile de mătase hormonii
aud paşi pe dalele indigo ale memoriei
mici hiragana scrijelind pereţii de ceramică cu cuţite flamingo
amintiri dintr-un vis, plângeam că mi-e frică de păsări
de leaţurile ascuţite ale gardurilor
de beciuri
tata mi-a spus că voi fi elev la şcoala de arte
primise acasă o scrisoare despre o testare
nu poate fi adevărat, papa, doar le-am scos limba
ştii că eu nu cânt pentru străini
flash-uri pe trepte în septembrie în faţa liceului
miroseam sacoşele cu struguri ale mamei
păreau ouă de sticlă în care doarme un lup din desenele ruseşti
şters de teacher în prima zi de şcoală
eu nu-mi amintesc abecedarul, nici florile, nici zâmbetul ei
nici clopoţelul, nici orele de vioară
îmi amintesc un lup fantastic ce alerga pe tablă după iepurii din bănci
peste liniatură peste pătrăţele
am încercat să reconstitui conturul pierdut
din dârele colorate ale apelor curgând pe tabla ca un cearşaf ud
la ţară buncia (ăsta era numele bunicii ) punea apă în balie şi spăla fetele
apoi hainele prăfuite de soare
cămaşa cu care umbla peste zi în urma noastră
într-un târziu spăla ţoalele le-nşira pe garduri
credeam că li se scurg maţele pe maglă
stăteau ca o tablă ştearsă cu borş
o plăcuţă cromatografică din care dispăruse desenul
o lamelă furată de sub microscopul privirii
c-un bulgăre de glucoză în mână, adus de mama de la fabrică
zgâriam litere într-o limbă a lupilor
necunoscută celor care c-un scris auster
îmi urau bine aţi venit în clasa I

în banca de la uşă un lup alb
înghesuit în măruntaiele revoltate ale unui cap ciufulit
ţipa ca o lalea neagră
semnat kelaro , 2 iunie 2007

*scrisori din linia întâi: nu mai am epidermă, doar cioturi din care vulturii îşi iau anafura /1983, prinţesa Karaleva

în oraşul rece, oamenii zâmbesc şi viaţa continuă
dar nu am vrut să-ţi spun asta
mi-am cumpărat o rochie albă
un buchet de flori şi azi m-am dus la biserică
m-am aşezat pe-o bancă cu braţele pline de rugăciuni
nişte scrisori din linia întâi
părintele mi-a spus că nu aşteaptă nicio nuntă
unde ţi-e alaiul, mireasă?
am plecat ... acasă - mi plângeau nibelungii
unde ţi-e mirele?
îl rog să tacă, vorbesc cu sfântul mina (când eram copil nu ştiam
că mina e bărbat şi mă-ntrebam de ce martira îşi ţine voalul ascuns printre zale)
nu ştiam că pot aştepta o viaţă pe treptele bisericii şi doar păsările
se vor aşeza în preajmă împletind un tron cu zăbrele
şi nu vei veni
a fost clipa de nebunie a păpuşii uitate în raft, spun în confesional
întinzând buchetul printre gratii ...
ies odată cu păsările
rochia se destramă agăţată de străzi în intersecţii ca şi cum
din velinţa ei se înfruptă oraşul
iubirile odihnesc o singură dată în pragul braţelor noastre
cum m-ai privit tu
în faţa altarului aştept
să vină Domnul să-i spăl picioarele
poate uneori e necesar să murim puţin
odată cu plecarea celuilalt în inima noastră s-ar zidi o jumătate şi
în valea închisă s-ar aduna robii să fie liberi
doar vârful muntelui neîmbânzit decât de strigătul tău
pe acela l-ar schingiui învăţându-l să înghită
plânsul în pumni strigând la răspântii dorim
să fim iubiţi altfel fântânile din noi
orbesc

*pièce touchée

I
topesc în paharul cu vin diane 10
pastilele se preling lucide ca o măduvă pierdută la zar
într-o efervescenţă stranie eliberându-mi respiraţia,
zâmbesc absent
în ritualul simulat al degustării îmi pari schimbat,
tandreţea de ieri e ceruită cu otravă
te apropii
scuipat în obraz de umbre
condamnat la un vitiligo sisific
îmi amintesc coroana pe care mi-ai dat-o peste o ţară de lacrimi
peste o ţară amară
cu oameni zidiţi în sternul păsărilor
urmărit pretutindeni de patimi mutilate
de ură le simt degetele pipăindu-mi somnul
când îţi strig numele cernut în sita oglinzii

II

pièce touchée e povestea noastră
interzise regrete ale atingerii
femeia albastră
în turnul de ambră maimuţa cu zale de oţel îşi cere implacabil tributul
intrăm desfiguraţi
groapa cu var
sfâşiaţi în salturi de suliţă
... ne-au exilat pe o altă tablă de şah
într-o cameră-fagure cu iubiri x şi o
te-au pus să sapi sub zidul unde stau
când vei ajunge, vor arunca în aer colivia de aur
nici nu vom apuca să semnăm în ultima clipă
paşaport spre niciunde

III

femeie, caută-mi altă pereche de mâini
mâini curate, albe, pentru duminică
îmi simt trupul înodat sub povară
nu iubim
doar scrijelim sălbatic o boltă în celălalt
s - avem unde ascunde prada din noi
aurul carnea şi timpul
suntem degete împletind metamorfozele orei
eu bărbat tu femeie sarcofage de lemn ca o cetăţuie
străini
dezbrăcaţi până la piele în albuşul ierburilor să ni se vindece rănile

am lăsat la tine o umbră
decolorată
cu pomeţii de smoală
va veni o femeie albastră să îi cureţe negii
scăldându-o în lumină

delirezi şi trag de tine cu putere peste moarte
malaxoarele ei să nu te închidă în zâmbete cuneiforme
aştept un miracol
din tăbliţele sparte ale ochiului se ridică în lună un fum acaju
zid al plângerii corsarilor care mor tineri

IV

mergeau încet spre sat,
femeile îl sprijineau alungând stafiile ce-i smulgeau bucăţi de epidermă
fata care nu putea să vorbească
văduva nahuatl şi soldatul condamnat la resemnare
îl trăgeau una de-a dreapta, alta de-a stânga
privirea mutei murmura despre o casă curată
un petec de pământ copii cu părul roşiatic coborâţi din cer
cealalată
vorbea despre copii de pământ şi case tumefiate
în fum îl împingea să urce pe masă ca pe un podium înalt
până când lemnul uscat ar fi zămislit o fântână

*cerceii spanioli / descântec unui prag de nuntă

curăţ cartofi, prin fereastra deschisă tata leagă copacilor umerii
grădina miroase a altădată (am fugit dintre coapsele tale şi-am dormit la părinţi
privindu-i, mă gândesc cum ar arăta ziua când decojind o poveste amară,
m-ai cere din casa lor, sălbatică şi inconştientă
să-ţi culegi sarea din trupul meu)

când facem dragoste, sânii mei sunt cercei flamenco
pe cearşafurile umede, castaniete flutură rochia de mătase a cerului
ca un cântec de nuntă. un creion despică fugar albul hârtiei
trasând conturul unei ţări neîncăpute în registre
embrion tridimensional e misterul meu de femeie
eram lemn sunt violoncel şi mă vei despleti în voaluri de vioară

în palme, tăiate curg galbene flori de nuntă

îţi vor găti o mireasă roşie
o mireasă-taur
pântecul meu va cunoaşte nopţi andaluze
domolindu-şi zvâcnirile în strânsoarea matadorului
îmi vei cânta în ureche... iubito, universul tău nu poate fi supus
palatele tale se vor îmblânzi când coarnele îţi vor fi leagăn de prunci
bărbatul să îşi câştige locul în inima ta ca o vie sălbatică
după o luptă

*săritura tsukahara : când mâine nu mai e o altă zi

resemnată
semnă, se ridică şi ieşi.
uşa maternităţii se închise în urma ei ca un atlas cu vitralii
(masa albă o depliase de zâmbet
lăsând în sânge
o catifea mecanică)

lehuzele din jur îşi purtau fericite pruncii
bucăţi de piatră din care vor modela
pe îndelete
lumina

viaţa e un dublu salt înapoi
cu şurub, gândi pornind motorul

cu cuţitul, moartea a întins o cremă fină
peste aşteptările ei de femeie
la radio, obsedant dire straits ... you and your friend

întoarsă în timp, trece printre oameni
ca o fetiţă cu ghetele însângerate

înghesuie amintirile într-un torpédo
doar pe el îl păstrează
pandantiv de fosfor şi blândeţe în carnea ei mutilată
filele din jurnal au coconul spart
prelingând pe geamuri o ploaie stranie
maşina nu mai merge pe strada cunoscută
se cufundă în ritmul muzicii
într-o fântână ca o cale lactee uitată

*fontana di trevi

în noaptea asta
să ne plimbăm ca doi îndrăgostiţi ce nu s-au atins vreodata
la fontana di trevi apa îşi drapează singurătatea în marmură
peste podul palmei, cai-flamingo în goană
legiunea a v a alaudae sălbatica
cenobiţi ai adâncurilor, abia le stăpânim aripile

elfii îşi lasă aici copiii bolnavi să culeagă pielea veche a depresiilor
printre monezile aruncate de trecători

te iubesc aşa cum romanii se îndrăgosteau de viitoarele lor oraşe
din tine voi construi terme şi arcuri de triumf peste ospicii
cer morţii şi lanţurilor să mi te dea în pază
ieşim în calea ploilor
te doresc până la esenţe
deasupra apeductelor ard noduli de lumină

ceva oriental în textura erotică a clipei
mistuie fontana di trevi
învelindu-ne gândurile în tunici de sodalit

o femeie frumoasă îşi spală părul
vincerò! cântă ochii tăi, temple plutind

iubirea e o sărbătoare a luminii carnale

*canon să dormim împreună / pe planeta asta pustie

ne-au exilat în cufere de tămâie
femeile noastre obosesc prea repede, multe au măduva uscată
în palma cu spini, bărbaţii plivesc biserici
o mie de Sare împart pâine albă la mese dar noi nu luăm cina
(din toate galaxiile ne-au adus aici
să ne păzim unii pe alţii)

fugind, ne unim degetele prin gard
o emoţie lichidă / de metal / ochiul transpiră
departe, femeile adună în coşuri de răchită un oraş de sticlă
chivot de frângere şi ridicătură
trubadurii scot flautul. e nunta unor regi,
în căuşul ei, râd liberi păstrăvii lăsând în urmă o casă
ca o pernă albă din care zboară copii

iar tu, mireasă, înmulţeşte zâmbetul rahilei
îmi şopteşte mama împletindu-mi luna /
ban de aur în salba de la gât/
veselindu-te cu bărbatul tău

peste pântecul meu, nările tale visează adâncuri
violent trupul îmi încolţeşte

învelit în frunze, un copil s-a agăţat de uterul meu

aud
o linişte respirând
înăuntru



canon să dormim împreună
variantă
ne-au exilat în cufărul de tămâie
femeile noastre obosesc prea repede, au măduva uscată
în palma cu spini, bărbaţii plivesc biserici
o mie de Sare împart pâine dar noi nu luăm cina
(din toate galaxiile ne-au adus pe planeta asta pustie
să ne păzim unii pe alţii)

fugind, ne unim degetele prin gard
o emoţie lichidă / de metal / ochiul transpiră
departe, femeile adună în coşuri de răchită un oraş
trubadurii scot flautul din chivot la masa unor regi,
în căuşul nunţii, râd liberi păstrăvii
lăsând în urmă o casă ca o pernă albă din care zboară copii

iar tu, mireasă, înmulţeşte zâmbetul rahilei
îmi şopteşte mama împletind luna în salbă la gât

peste pântecul meu, nările tale visează adâncuri
violent, trupul încolţeşte
un leagăn învelit în frunze,
un copil s-a agăţat de uter

aud
o linişte respirând
înăuntru

*trandafirul guarani

îţi înfing degetele în coaste, în zidurile lor pline de spini
strânge-mi şuviţele cu o mână şi
sărută-mi gâtul sub bolţile podurilor vechi
pe umăr am umbre
trec răniţi în ambuscade
piroga lor, căptuşită cu icoane şi sânge
se subţie limbă de şarpe în fum
din metanii le arunc în apă o piatră
să lucească-n răstimpuri felinar de adânc
ochiul lunii e un lup singuratic urlând
înroşit de păcatele noastre fără număr
aştept mareea să spele pupilele dilatate
din care-au furat perla
şi sfincşii
şi magii
măslinii vântură în cer o insulă stingheră
muguri fără sevă
muguri cu fetuşi bătrâni
le e dor să nască un trandafir guarani
soarele să usuce sângele lui în basorelief
trupurile noastre zidesc un chiot de luptă
foc!

din cenuşă ies păsări (de mir)
împuşcate cu gloanţele false ale rugăciunilor oarbe

iartă-mă!

singurătatea mea a găsit chipul tău
spălându-şi cuiburile prăfuite la intrarea în labirint

*Farinelli / nu are nevoie de aer calul armonic al durerii

castrarea doare?

uneori.

remuşcările bătrânului div au graţie de felină

la curtea lui fillip de spania,
scuturam cozi de păun în timpanul melancolic
tămăduind somnul lui de rege

simt limbul sfâşiat al sunetului

castrarea doare uneori

bărbaţii din jurul meu îşi petrec mâna vânjoasă
sub faldurile misterului unei femei

înfoindu-şi mărgelele glasului nu ştiu dacă e geamăt,
piruetă sau tril de acvilă
ochii lui, cuticule de ţipăt

am pierdut mirosul femeii
mă privesc în oglindă jumătate de bronz

doare când ei îţi răscolesc mormântul să afle cum
mutilarea naşte păsări – faraon
secretul meu luat o jumătate din femeie
un mezocarp amar de respiraţie infinită
cruzimi ale unei corzi de lyr / ă

retenţia pentru mine e doar un salt
boltind în aer copita unui obstacol de neînvins
în zilele negre, mai visez vrăjitorul copilăriei
smulgându-mi merele de aur într-un alt paradis
în zilele calme, sternul meu plin de sunet

sunt viola d’ amore a unei tăceri duale

*pescarii din nashville / unplugged story

oprise în oraş să le spună povestea
(nimic ieşit din comun: un ford de la bătrânu’,
fusta ei de stambă în iarba din spatele casei, după petrecere)
îngână răguşit acoduri / bilet mototolit în fugă
cu faţa ridată îşi aprinse o ţigară (să nu se observe că e prima oară)
-băiete, tu n-ai venit să ne cânţi ci să plângi, îl opri red man,
du-te la vânătoare, întoarce-te bărbat apoi o să te las să mârâi. următorul?
-joan, numele meu e joan, îmi plac în nashville cămăşile-n carouri,
pălăriile cu boruri mari, ciocatele, mirosul de ulei, fordurile vechi,
îşi spuse gândurile o fată în reflector...
-ştim cum e în nashville, o întrerupseră bărbaţii, altceva? ne cânţi?
-da. chitara nu e a mea, am găsit-o la intrare, cine crede că a pierdut-o
sau i s-a furat să ştie că e la mine (râseră cu toţii) /
mi-am prins mustangul cu lasso-ul, râse şi ea

un bărbat adevărat nu-şi abandonează chitara (se auziră câteva acorduri)
ca pe o iubită după prima noapte / johnny, în femeie toate sunt dragoste,
până şi moartea o primeşte ca pe un sărut (acorduri lungi)

să nu mă-ntrebi de ce plâng uneori pentru tot neamul omenesc,
îmi este rudă,
când plângi, primul motiv e pretextul apoi (explică ea)
îţi aminteşti de toate şi le iei pe rând (râseră) hei, Johnny (ridicând tonul)
tu eşti pământul meu de-acasă /
mi-aş zidi în tine mormântul / biserica şi mi-aş creşte copiii /
să nu vină şacalii unde e viaţă
te iubesc e o pâine coaptă în casă / pe mine mă gătesc, ţie mă dau /
(peste oameni căzu o ploaie caldă, clipoci un râu cu pui de castor,
adulmecară fumul de la cabană / sol sol do mugeau a lapte viţei în staul la fermă)

johnny, cerului îi e ruşine să-şi verse sămânţa pe pământ?
te-am strâns în braţe acoperindu-te de ochi străini, curgând în tine ca o taină,
să nu fugi, îţi aminteşti cum noaptea mânam vitele pe păşunile din cer,
fugărind stelele din ţarcul lor albastru ?
luna e un paznic stingher pe chaise-longue
cu o cană de vin vechi în mână /
refrenul
fugeam din casa nopţii pe furiş / escaladând porţile închise /
câmpiile ce-au fost odată verzi / câmpiile ce-au adormit ucise
(bună improvizaţia, se auzi din sală)

johnny (schimbă registrul)
mi-am dorit să avem câte un copil pentru fiecare literă a propoziţiei
viaţa e o complicată chestiune (râsete)
iar acum o să vă cânt despre ... ziua aceea/
în ziua aceea, îngerul va rula pământul ca un covor din frunze de arţar
cu litere de sare / peceţi ale mâinilor roşii de seară /
(prea complicat, muzica noastră e muzica oamenilor simpli)
melodia să fie legănat pe podeţul de ape, împletitură de paie,
când apeşi un acord (veni red man) / să simţim pocnetul biciului retezând
capul ierbii, pe coroană mlădie-ţi glasul cum îşi subţie animalul gâtul în frâu,
chiuie bucuria focului de noapte când în gamelă fierbe mâncarea

ştii de ce purtăm pinteni? (cântă el) cocoşii cerului sunt la picioarele noastre /
gheara lor scurmă pielea cailor în fugă să nu vină moartea /

acordurile de final se sting aşa cum trece vântul prin rufele din faţa casei,

tăcerea noastră e ochiul cucuvelei / noi suntem crengi dezgolite în tâmpla lunii
pescarii din nashville / copita ploii suntem noi ...
stăm de vorbă cu şarpele din lac,
a scrie un cântec e a zidi un hambar pentru grâne

îşi lăsă trupul pe scaun greu cum ar fi aruncat şaua pe spinarea calului
zgârie cu unghia prelungă paharul de parcă ar fi făcut dragoste cu o femeie

chitara e a mea, o uit din când în când pe câte undeva la vreo fată (râsete în sală)
ai luat-o ca şi cum ţi-aş fi oferit o ţigară

băiete, (spre tânărul de dinainte)
mulţi cântăreţi de country se sinucid zilnic din sensibilitate /
eu am venit din kingsland greşind intersecţia de drumuri /nu ştiam să citesc
( sala râse puternic)
furasem cămaşa tatei de duminică / avea gulerul curat şi cotiere din piele

din chitară se auzi un geamăt ca o fereastră nedeschisă de mult

*cântecul lui Abigail / psychedelic rain

luna e o monedă de argint aruncată-n acvariu
să poarte noroc umbrelor din univers
desculţă pe asfalt, abigail
îşi lasă degetele să lunece pe spatele bărbaţilor
într-o nadă de lumină plouă flămând
acoperind oraşul de alge
un pendul de triunghiuri albastre în golul timpanului
unul câte unul devenim corimbe
suspendate de o fericire nepământeană
litografii ale unui vis cu cetacee
mâinile mele cântă la planetarium
un suflu magmatic propulsând
o imensă coloană a oamenilor-delfin

*requiem la flaut pentru ieşirea din labirint / cântece negre

cobor în trepte marea
sus e veselia de înger a delfinilor
în camera verde, unul lângă altul dorm îndrăgostiţii
le spăl rănile cu sare
mâinile lor palide fără contur
înroşite de cuie
nu mai pot zbura
încerc să le aduc trupurile la ţărm
locul nostru e aici îmi spun despletiţi de suferinţă

adâncul e un car cu lebede muribunde tras de
un unicorn marin
luminând cu ţipătul lui straniu nisipul

Libera me, Domine
o reflecţie despre moarte
(deşi s-ar părea că ea e un eşec
cei care mor primii suferă cel mai puţin
nici în viaţă nu ştiu cine tânjeşte mai mult
cel care pleacă sau cel care rămâne?)

pe sub haina sfâşiată a apelor ...un drum negru
ca un requiem la flaut pentru ieşirea din labirint

*cântec pentru femeile singure : o mătase ruginind de neatingere/ cântece negre

femeie
lăsată în prag să aştepţi nevenirea lui
spală-i cămăşile
întinde-i-le în faţa casei
lungi scrisori de dragoste cu cerneală simpatică
o cerneală îmbibând aerul a chemare
precum junghierea viţelului gras

femeie, pune încă un tacâm pe masă şi
lasă îngerilor hrana
pofteşte tăcerile lui să se-nfrunpte
din coaja uscată a acestor ceasuri
aşează-i şi perna
lângă capul tău
cruce a ultimei nevoinţe

vei învăţa să iubeşti uşile închise
în spatele cărora lacrimi se scurg ca o măduvă

nu plânge
în crevasele ochilor nu creşte iarbă
doar tălpi ce vor să te scufunde
timpul, femeie, nu toceşte pietre
el sculptează oglinzi
în care îl vedem pe celălalt
învăţând cum să zboare spre noi
la vecernia lebedelor răstignite în larguri

*jazz dadaist / ne plimbăm cu liftul prin oraş

la bar, o barbă neagră vinde koktailuri albastre
la clape, mâini verzi vând sunete de ambră
între gulere de fier forjat, o pălărie roşie ca un contur de buze
cercuri de fum o învăluie senzual
o seducţie lucidă
patima unui joc de cărţi
nici o şuviţă rebelă de blond platinat
destine scufundate în aroma unui vis ciudat

doar o masă luminată-noi doi
afară vând petale de trandafiri (e închiderea ediţiei)
beau wiskey dintr-o trompetă deprimată
modulaţii în extaz pe treptele secundare ale unui sărut
în partitura asta o să fac o excepţie la cadenţe
sunt foşnetul ciorapului de plasă al optimilor
pantoful lor de lac urcă pe discreţiile tale
masculine

un geamăt de saxofon se unduie în eter
aproape inuman
nu ştim să dansăm dar..ops, găsim paşii
până să te cunosc îmi băteam joc cu cruzime de oameni
cu aroganţa celui ce nu a iubit
acum simt gustul ei inconfundabil
eram un leopard defilând cu graţie pe nervii lor galbeni
acum sunt leopard doar când îmi ceri tu asta
pentru o clipă
unghiul s-a îngustat între erecţie şi moarte
suferinţa îndulceşte pielea fină a iubirii
aşa că... nu mă opun... urmele bicelor au devenit o blană
leopardul din mine refuză să iasă
în arenă
ce urmează?

ne plimbăm cu liftul prin oraş

*psychedelic rain

ploaia dansează ca o ţigancă în vânt, împăratul a venit acasă
reginele-i aştern un covor de piersici, unul de mătase şi unul de sâni
marea-şi scutură tamburinele sălbatic
fight for your love sings in background cu tălpile goale fachiri ai adâncului
iubesc dejghiocându-şi inima cu cărbuni încinşi
paiaţe în salturi mortale de pe acoperişul lumii
un alt acapulco
o ploaie psihedelică
o ploaie care arde
o ploaie care inundă tot
de ce mereu cel mai penibil spectacol îl joacă omul îndrăgostit?
el nu mai are măşti, eu nu am putere să plec ci doar mă aplec spre o nouă dezamăgire
stropii îmi năruie statui de gips pe faţă
în larg, o turmă de cai de cobalt nechează
aruncându-şi unii altora o minge care locuia cândva în ceruri
în limba trupului sună mai autentic dorirea, ţâşneşte din mine seva,
vreau să te cuprind între crengile mele fierbinţi, despicându-ţi trupul de sferă în două
până să te cunosc îmi băteam joc cu cruzime de oameni
cu aroganţa omului care nu a iubit
acum simt gustul ei inconfundabil
eram un leopard defilând cu graţie pe nervi galbeni
acum sunt un leopard doar când tu îmi ceri asta
pentru o clipă, unghiul s-a îngustat între erecţie şi sepia
urmele bicelor au devenit o blană
nu mi-e de-ajuns să ştiu că pot sfâşia trecerea ta în goană prin întuneric
oamenii ar trebui să scrie poeme în clipa morţii
când teama nu mai valorează nimic
răscolind craterul din care viaţa plecă încet
trăsăturile corpului schimonosindu-se
fiecare muşchi paralizând
prin apeductele organice nemaitrecând sânge
ci o iarbă coagulată pe cer într-un geamăt
lumini rămase în ochiul întredeschis
în ochiul de rezervă
peşti putrezind în iazul căprui
ultime încordări ale auzului înaintea unei mesopotamian deth
o altă poveste a femeii albastre

*la vendeuse de violettes

nu te grăbi
trezirile bruşte din anestezii sunt dureroase
hârtiile semnate că le dai voie să coboare în tine
să te desfacă parţial / integral / în somn
nu-ţi dau vreo siguranţă ci doar iluzia că ai avea vreun drept însă
nu stăpânim nimic
nici fizic
nici psihic
în fugă, rupi foi să ajungi la capătul celor patru ore începute printr-o cădere epidurală
te simţi gelatinos, pietrificat, o amnezie violet
lumini drogându-se sub ochii tăi
cu o ceaţă pe simţuri realizezi
hârtiile nu-ţi dau vreo siguranţă
ci doar iluzia că ai avea un drept însă
nu stăpânim
omul pe care-l iubim până la demenţă
e posibil să facă dragoste într-o altă galaxie
crede-mă, nu ştim nimic despre celălalt
o singură certitudine: iubim, ducând mai departe
ritualul nunţilor sălbatice pe spinarea unor cămile de lemn
coroniţe de plastic
cristale swarovski
mi-am aruncat pantoful de mireasă în ape
colonii de alge urlă dezlănţuite un final apoteotic
o ceartă că mireasa s-a întors prea târziu
că rochia ei nu mai e albă ci e o violetă de mare
o nebună dansând cu picioarele goale
pe nisipul încins din creierul celor ce o urmăresc
şi da, parcă descopăr lângă tine o lume pierdută
cum e să fii femeie
cum e să fii hrană la o cină a lumânărilor
acum m-aş ridica din neputinţă şi te-aş lua lâng-o fereastră
sub ochii domnului logodindu-mă cu tine
o buclă de păr inel punându-ţi-o pe deget
cred c-aş îngenunchia îmbrăţişându-ţi picioarele
şi, dacă m-ar desfăşura, în pânze ar găsi impregnat chipul tău pe marame
pentru mine, eşti eul pe care nu l-am cunoscut niciodată
mâinile tale pe coapsele mele iar ale mele pe coapsele tale
arucându-ne unul în celălalt de la mare-nălţime
umerii lăsaţi ai timpului respirând în arcade