*invitatie la recital

*invitatie la concert

Luni, 10 decembrie 2007, la Universitatea de Arte ,,George Enescu'' Iaşi,
în sala Symposion, orele 17,
vă invităm la concertul ,, Songs sacred and profane''.
Interpretează: Cătălina Ionela Chelaru-soprană.
La pian- conf.univ. dr. Lăcrămioara Naie. În program: Samuel Barber-Hermit Songs,op.29, John Ireland-Songs Sacred and profane, Rosamond J. Johnson- Negro spiritual songs.

*veşti din ţara unei femei care nu cuvântă

veşti din ţara unei femei care nu cuvântă
noapte bună


o să-ţi vorbesc mai întâi despre cântec
în clipele acelea
ies din plasele pescarilor cu aripi ude de naştere
tot ce e vechi alunecă de pe mine


...
mai am puţin de trăit şi o cumplită luptă cu timpul
trebuia să fiu în altă parte
să umplu foile albe cu icre negre
să urlu
să ţip
pune-ţi palma pe inima unei viori înainte de concert:
ai să fii îngrozit... e-un cuib de pasăre
dar lucrurile astea şi altele
îşi vor pierde importanţa în timp
se vor estompa
acuarele uitate în fereastră când vine furtuna de vară
tu taci.
eu spun tăcerii tale noapte bună
plec într-o lume în care mă dezbrac de mine
iau alte epiderme
le tivesc
le cos nasturi
le găsesc adăpost
voi vorbi pe un ton studiat cu tăcerile din tine
pline de orgoliu de resemnare expuse pe un şevalet ce aşteaptă servil
să i se toarne ceaiul în palme
să-şi simtă cupa opărită de culoare
în încercarea de a îmbrăţişa a doua jumătate a amiezii

ce ţi-e şi cu pauzele astea în muzică?
cine le aude?
în surzenia noastră banală ambiguă
când respir lângă tine de unde să ştii poate fi logică
necesară sau expresivă

am să tac şi eu
printre sunete
până nu vei mai putea şi vei veni
femeie, vreau să facem dragoste
şi felul în care vei spune va fi unic
viu
dureros de sincer

vom face dragoste până la durere
sufletul să geamă când ne vom uni
găsindu-ne înlăuntrurile pline de yinyanguri
rostogolind totul până la mister
până când te-aş simţi cu totul în mine

ai iubi poate pentru prima oară profund
dincolo de pauze logice şi absurde
şi să nu închizi ochii
mai ales atunci când îţi culeg suflarea
aerul pe care îl elimini îl voi lăsa să intre în mine
ochiul tău va străpunge ochiul meu cu un sunet de delfin

cuvintele au o formă a lor mută
dincolo de cuvânt
e atât de greu de fapt să mergi spre celălalt
pâna la capăt
chiar împotriva ta şi ...da,
a_ul e alb cum doar a_ul din tine poate fi

.......

***

fiecare tablou are în spatele lui un glob de cristal
la belle au bois dormant, Mademoiselle Rivière sau de la Charles Perrault la Ingres


când pierzi e necesar un puternic suport să nu îţi spargi capul fragil: odată cu vestea cea rea a devenit de piatră... de fapt, mitul frumoasei din pădurea adormită nu e doar povestea unei fete căzute sub blestem; dacă o să dăm la o parte pieliţele întărite vom întrezări din simbolistica epicului -primul eşec în dragoste, fusul ni se arată ca un falus...a trebuit să atingă fusul ca să devină de piatră... odată cu ea împietresc oamenii, vegetalul şi animalul...o natură sălbăticită..oare nu cumva aceasta e şi reacţia noastră când atingem mărul pe jumătate dulceaţă ascunsă-n otravă ? povestitorul ne prezintă soarta unei familii dominante într-o societate izolată, oamenii sunt marcaţi de tragedia regelui şi i se aliază în suferinţă, o izolare micro şi macrostructurală..nubila e păzită de tentaţia lumii... din acest unghi, cei 100 de ani de canon sunt o metaforă a maturizării... am putea alătura povestea frumoasei adormite cu cea a ciocârliei? întrucâtva cele două au ceva comun...cetatea-temniţă, însă pe când una e preocupată de aspiraţia spirituală simbolizată de iubirea pentru soare, cealaltă e vindecaă prin somn, o adormire a simţurilor trezite prematur... de la curiozitatea şi naivitatea atingerii fusului la povestea julietei mai sunt doar câteva umbre de pas... arderea fusurilor din împărăţie e o purificare a conştiiniei, o penitenţă a colectivităţii dar un act inchizitorial până la urmă... poate că umberto eco a sublimat imaginea aceasta în numele trandafirului când dă foc bibliotecii pe care personajul său o consideră o sursă de decădere morală... şi iată fusul poate deveni un pergament cu miniaturi prea colorate pentru vremurile acelea...

ce m-a frapat în multe poveşti e începutul...,, a fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată'' ...lipsa numelui... un împărat, o fată... aş putea spune că locuiesc pe o stradă plină de împăraţi...cel dintâi e tata... numai că povestea noastră ar trebui să înceapă..a fost odată un împărat cu două fete, dar nu se poartă poveştile cu numere pare ci cu suflete impare... au fost atâţia împăraţi pe pământ încât au ajuns de poveste. şi ei, şi copiii lor şi copiii sfetnicilor lor şi copiii firului de iarbă...

nu ştiu de ce dar frumoasa din pădurea adormită o revăd în misterul domnişoarei de riviere a lui ingres... poate aerul somnoros al nobilei franceze, prospeţimea, aerul deosebit pe care-l degajă tabloul lui ingres... eroinele au aceeaşi vârstă ...şi în mod ciudat acelaşi destin, mademoiselle de riviere adormind prematur răpusă de o boală incurabilă ... fiecare tablou îşi are globul de cristal în spate. privind creaţia lui ingres mă gândesc la povestea lui charles perrault...da, nu numai monalisa lui da vinci îşi are misterele ei dincolo de zâmbet.

pentru documentare, puteţi căuta tabloul Mademoiselle Caroline Rivière, Ingres (1805), 1m x 70cm, 1805, Paris, Musée du Louvre

*guest star

deşi nu nu înseamnă niciodată, plec.

spre nisipurile de zăpadă.

odinioară mă topeam în tine
te-am aşteptat atât încât te-am învăţat pe de rost

o să înot prin valurile uriaşe
mari
albe
până la capătul ultimei lumi posibile
unde numele tău nu o sa mai zacă strivit printre litere
până atunci
ne stingem încet
ca o vocaliză de rahmaninov

fulgii or să mi se aşeze pe umeri ca un boa de vulpe polară
o să trec printre voi cu un manşon nou
alb şi el
o să inhalez praful
ca un aurolac de zăpadă
şi ce dacă sunt atâtea repetiţii
aş fi vrut să fiu regizor de film
mereu mi-am dorit asta
să scriu o carte
apoi muzica pentru film
să caut actorii
să îi îmbrac în haine kelaro
să îi văd ca nişte viori albastre
patinând printre tăceri dezlipite din ramă
mi-ar fi plăcut să închei undeva pe un vapor
regăsindu-se cum e şi normal după douzeci de ani
el, cu revelaţii târzii
ea, printre riduri de expresie, frumoasă
spunându-i ,,da, am ajuns departe
dar imaginează-ţi cât de departe aş fi ajuns
dacă mi-ai fi fost alături''


___________________

*poemul se citeşte sau se recită însoţit de muzică
(Vocalise de Rahmaninov, cu Renee Fleming sau Itzhak Perlman )
*dacă vreodată voi scoate un volum de poezie ...voi anexa cd-ul cu această vocaliză în interpretare proprie

*săpun de casă

tristeţea mi-a mâncat din palmă
o boabă de strugure
apoi m-a întrebat
de câte feluri poate fi toamna
când eram vase de ceramică mama vorbea
de toamne de rodini
şi toamne de cânepă
munceau să reînflorească ancorele pe mare

şi orele? cum erau orele?
cum să fie? de coriandru




într-un târziu
nicăieri a devenit acasă
împreună cu ploaia
şi uneori
poezia

*relicvariul /ai aruncat vreodată un pian în aer să vezi cum patrulează o escadrilă de avioane?

ai aruncat vreodată un pian în aer?
arcuri contorsionate-n mulaj de gips
împletitura în zale de alge
gura lacomă a nopţii regurgitând
ultimele picături de foc
dinţii ei mici
de balenă
turbioanele de zahăr şi
fumul alb ca un apaş pe gânduri
dinozaurul de lemn a scurs în cer
mitul cutiei de psiandru
au scos în curte pianele la casat
dezintegrarea lor mă frământă
când orgoliul îşi lasă pedalele de bronz
să răscolească pădurile din noi

*o iarnă lamborghini

iubim atunci când în sinea noastră nu mai vorbim cu noi
ci cu celălalt
îi rupse pâinea în două iar ea îşi adună firimiturile cu grijă
nu pentru că ar fi fost flămânzi ci
pentru că erau ultimele secunde înainte de a pleca
scaunele îngăimau în locul lor un început de ţipăt
îl înghiţiră şi se ascunseră
creierul meu desface oamenii şi lucrurile în piese mici
arareori le reconstituie identic
urmărind linia pulpei
caldă
albă
şi moale
accelerând de pe loc obrazul lipit curburii de sticlă
o graţie cucerind centimetrul pătrat de senzualitate
simt degetele tale cum urcă din spatele genunchilor pe coapse
spre coloană
dunga şerpuindă a ciorapului mătase desprinsă de jartiere
lichidul de frână supus presiunii la maxim scapă
controlul şi urlă liber pe şosea
un raliu în mine
cordul pulsează asemeni unei căni cu mac hrănind păsările
mai am timp să prind umerii tăi centură de siguranţă
faruri şi carne desfoliate de frică

suntem suspendaţi de ultima viteză cu care nebună
delirează
în patul nostru
o iarnă lamborghini

*au venit nebunii în oraş/ alăuta cu fire albe

daţi-vă la o parte!
nebunii au venit în oraş
să ne întindă mâinile la uscat
privirile lor regale nu ştiu să implore
dacă vă e foame aşternem o ureche plină pe cupe
urechea de catifea ce împurpurează sunetul de cristal ciobit
îi văd desenând cu cretă apă, corpul lor zidind un pod
păşiţi, vă rog!
am iubit atât de mult încât am ajuns să mă sfâşii
pe sub haine, vânătăile cuielor
fără cuie nu e trainic arcul pe care păşeşti cu grijă, aici e o scândură crăpată
şi ce apă albastră (adusă de noi din venezia)
venezia e o coajă de nucă cu felinarul aprins (nebunul scoate o mască )
tremurând îmi desluşesc geamătul în ochii lui elefantini
la o parte! au venit nebunii în oraş
veninul de şarpe îşi naşte antidotul
priviţi nufărul ha ha ha castrat
de sub obloanele închise îşi adună morţii
mâna întinsă strâmb are o lacrimă în ochiul pictat
mănunchiuri de cupă neagră, de trefle şi de romb strâng la piept fericiţi
au cules mai multe flori decât se aşteptau
apoi strigătul s-a prefăcut în urlet
animalul să intre în cămaşă de forţă ascultând de dresor
murmură din spatele gratiilor un cântec

leopardul din mine refuză să iasă în arenă

mi-e de-ajuns să ştiu că te pot ucide în orice clipă

*vorbesc o latină ciudată V: capitelul umbrelor de ambră com'un lamento di Euridice

te iubesc pentru că sub tine am devenit femeie
una câte una, boabe din lujerul mare al lunii mi-acoperă sânul cu poeme
şi-a sfărâmat capitelul, apoi au amuţit sunetele
gândul meu are o apă albastră
înot spre tine pe o mare de chytaron. nu mai am braţe am frunze
nervurile lor au o poveste ciudată... când m-ai atins, au plâns
de sub negi au ţâşnit tuberculi de lumină şi sufletul şi-a lăsat conturul în palma ta

je suis are o altă culoare faţă de je t'aime
eul apolinicei firi intră în cochilia vocii de piept
sombrată
un tremolo de coaste pe vârfuri
cât de clar şi ferm e jocul eodelor în je suis
cât e de strânsă cingătoarea flagelarzilor rafaelitului je t'aime
lumina cernută a vitraliului
lumina fără spadă
lumina nudă
fă dragoste cu mine şi plângi
lacrimile să curgă
ca o spermă pe sânii mei îndrăgostiţi de fiinţa ta până dincolo de margini
trupurile întrepătrunse în culoare ar pipăi zidurile morţii ca o oarbă
să ne deshidă poarta

*my friend from Alley...pumnalul colţului de viperă

pe pământul al deeb e seară

încovoindu-se pătimaş, argila se supune încet
domolindu-şi rănile ca o femeie
neîngenuchiat, sufletul îşi simte tâmplele captive
lut frământat de o altă mână
transparentă
o femeie nevăzută îi modelează faţa iar el
deschide cănii buze şi torţi ca unei moarte

o spaimă fericită îl îmbrăţişează
a oprit lucrul să asculte din nou ploaia
pipăie atent scoarţele casei
miroase vopseaua pereţilor să le afle nunţile
zgârie cu unghia să numere
câte au fost de la plecarea din kafarmatta
după straturile succesive de culoare
apoi îşi trecu mâna peste obraz
îl simţi uscat
aspru
am obosit şi eu şi casa asta ciudată
căută un ciob de oglindă dar nu găsi
îşi împreună palmele să i le umple ploaia
stătu aşa până când pământul se decantă
şi îşi văzu chipul în apa din pumni

înconjurat de cuţite


أغنيات من أجل هشام

*mama أم...druze requiem

toamna îşi masează sânii cu ulei
uterul ei roşu, de pară, a obosit de naşteri
nadya împarte copiilor pământul cu sentimentul frângerii
unei pâini aburind
şi apa de pe pământul al deeb îşi are ciorchinele zdrobit
în teascuri gata să plece
de parcă l-ar vântui printr-o sită, libanul stă cu capul plecat
grumazul cu cedri spintecaţi de război iese în prag
împreunându-şi mâinile într-o disperare mută
acoperind ca pe un ultim bastion umerii lehuzei
să nu le vadă penele plutind pe o apă fără întoarcere
dar ea ştie şi îşi mănâncă durerea ca un animal placenta puilor abia fătaţi

sub cămaşa sfâşiată a gleznelor simt plesnind o ultimă apă
cozile lungi şi negre ale inimii vor să reîmpletească lumina în leagăn

*lumina şi-a despletit părul ca o gheişă

aşteptându-te, sufletul meu zboară fragil pe balustradă
copacii îşi deschid artezienele
o secundă tălpile tremură şi palmele şi umerii
urcă o umbră pe asfalt
o să mă rotesc de două ori în aer
apoi o să mă arunc la picioarele tale (îmi spun)
braţele-mi alunecă încet
umbra s-a pierdut în lumea umbrelor
lângă o altă umbră
mă agăţ timid
ca un copil ce a căzut de pe bârnă
gleznele păşind casant pe retină
sufletul îşi atârnă în gol vinilinul zgâriat
răscolesc aerul cu picioarele
podul îşi are plasele trase la mal
aşteptându-te, sufletul zboară fragil pe balustradă

tristeţea unei toamne de ceramică

طائري الصغير



eucaridele îşi scot din sân şerpii
lumina mi se lipeşte de umeri sâsâind
a moarte
rotula ei albă
dezgolită
cioplind toiagul drumurilor
dincolo de oraş e pustia
sufletul meu s-a aşezat ca o pasăre
la umbra unui copac
îmi simt sub coajă trilul disperat
înaintea tăierii
balans între apus şi răsărit
aerul albastru
îmi umple plămânii
cu solzi de eucalipt