Shanghai, ianuarie 2006
las prima coală liberă, nici pe a doua nu s-o scriu curând... poate ar trebui luna asta nici măcar să n-o trec în calendar... viaţa mea o să înceapă din februarie: am găsit de lucru, la oficiul de muncă mi-au spus că undeva, în Europa e o ţară care are nevoie de confecţionere… îmbrăcăminte... plec în Romania pe 17 februarie... cu Xi Huang Ciu şi Miua Lo... vom fi 10 muncitoare ... mi-e frică... stau şi mă gândesc de ce mi-ar fi până la urmă atât de teamă? dacă nu mă adaptez, o să caut o soluţie... noi suntem comunişti, ei au fost..aşa că nu e mare diferenţă... nu ne obligă să învăţăm limba, doar mâinile să meargă ...
o să-mi lipsească mama, Fi Yuan, străduţa cu case vechi unde stăm, tarabele cu cărţi şi cireşul din faţa casei... va înflori după ce voi pleca...
Bacău, iunie 2006
sunt aici de ceva timp... locuiesc într-o hală imensă, în dormitor sunt 6 paturi iar eu dorm în ultimul de pe coloană, cel de-al treilea, supraetajat. e sărbătoarea lunii pline acasă, toţi dorm laolaltă, în aceeaşi cameră, dar luna plină are un ciob anul ăsta... sunt aici...
de ce am început să scriu jurnalul? după opt ore în care norma e de 178 de modele nu mai pot citi, nu mai pot juca tenis... mă plimb pe platforma de beton de la intrarea în fabrică şi-mi amintesc plantaţiile nesfârşite de orez la care lucrează mama, pentru mine betonul românesc e o plantaţie de orez...
oare ce face Ku Ghing Ha? îmi răspunde că e bine, nu a mai trecut demult pe la ai mei, poate nici nu va mai trece... ceva îmi spune că totuşi nu m-a părăsit. Hainele mele miros a singurătate...
Când sunt la maşina de cusut îmi imaginez că operez cazuri grele… migălos, ca un chirurg …alteori secţionez în ritmul sacadat al mecanismului creierul celor care mă chinuie… seara, aproape de cină, măsuţa se transformă în birou, stofele în cărţi şi coli albe iar ţăcănitul acului electric e sunetul atât de drag al maşinii de scris; mi-am dorit să fiu dactilografă…
voinţa e doar o mare, o fabuloasă fantezie… maşina mea de scris coase lucruri, eu trebuie să rezist... poveştile încep la ora 22 când se dă stingerea (ca o alarmă)... o simt până în stomac, în zilele în care mă doare ceva de acasă, o simt până în gât.
îmi place patul meu... şi faptul că nu am tavan la cameră ... e rău când plânge Ho Shi Min, în separeul alăturat, după ce primeşte telefoane de acasă, copiii ei sunt mici... am noroc ...că nu-i am, am avut nenorocul ca mama să aibă o relaţie cu un portughez... erau studenţi la aceeaşi facultate, el a plecat..am apărut eu... şi mama s-a întors în locurile natale, e inginer în industria alimentară..se ocupă de plantaţiile de orez.
bobul lor alb îl studiază cu răbdare, îmi amintesc cizmele de cauciuc ude, mirosind a baltă şi a alge... a făcut cărări pe ape de atâta mers, uneori îmi spunea că orezul o salută... iar de când am plecat în Romania, îi răspunde la salut.
las prima coală liberă, nici pe a doua nu s-o scriu curând... poate ar trebui luna asta nici măcar să n-o trec în calendar... viaţa mea o să înceapă din februarie: am găsit de lucru, la oficiul de muncă mi-au spus că undeva, în Europa e o ţară care are nevoie de confecţionere… îmbrăcăminte... plec în Romania pe 17 februarie... cu Xi Huang Ciu şi Miua Lo... vom fi 10 muncitoare ... mi-e frică... stau şi mă gândesc de ce mi-ar fi până la urmă atât de teamă? dacă nu mă adaptez, o să caut o soluţie... noi suntem comunişti, ei au fost..aşa că nu e mare diferenţă... nu ne obligă să învăţăm limba, doar mâinile să meargă ...
o să-mi lipsească mama, Fi Yuan, străduţa cu case vechi unde stăm, tarabele cu cărţi şi cireşul din faţa casei... va înflori după ce voi pleca...
Bacău, iunie 2006
sunt aici de ceva timp... locuiesc într-o hală imensă, în dormitor sunt 6 paturi iar eu dorm în ultimul de pe coloană, cel de-al treilea, supraetajat. e sărbătoarea lunii pline acasă, toţi dorm laolaltă, în aceeaşi cameră, dar luna plină are un ciob anul ăsta... sunt aici...
de ce am început să scriu jurnalul? după opt ore în care norma e de 178 de modele nu mai pot citi, nu mai pot juca tenis... mă plimb pe platforma de beton de la intrarea în fabrică şi-mi amintesc plantaţiile nesfârşite de orez la care lucrează mama, pentru mine betonul românesc e o plantaţie de orez...
oare ce face Ku Ghing Ha? îmi răspunde că e bine, nu a mai trecut demult pe la ai mei, poate nici nu va mai trece... ceva îmi spune că totuşi nu m-a părăsit. Hainele mele miros a singurătate...
Când sunt la maşina de cusut îmi imaginez că operez cazuri grele… migălos, ca un chirurg …alteori secţionez în ritmul sacadat al mecanismului creierul celor care mă chinuie… seara, aproape de cină, măsuţa se transformă în birou, stofele în cărţi şi coli albe iar ţăcănitul acului electric e sunetul atât de drag al maşinii de scris; mi-am dorit să fiu dactilografă…
voinţa e doar o mare, o fabuloasă fantezie… maşina mea de scris coase lucruri, eu trebuie să rezist... poveştile încep la ora 22 când se dă stingerea (ca o alarmă)... o simt până în stomac, în zilele în care mă doare ceva de acasă, o simt până în gât.
îmi place patul meu... şi faptul că nu am tavan la cameră ... e rău când plânge Ho Shi Min, în separeul alăturat, după ce primeşte telefoane de acasă, copiii ei sunt mici... am noroc ...că nu-i am, am avut nenorocul ca mama să aibă o relaţie cu un portughez... erau studenţi la aceeaşi facultate, el a plecat..am apărut eu... şi mama s-a întors în locurile natale, e inginer în industria alimentară..se ocupă de plantaţiile de orez.
bobul lor alb îl studiază cu răbdare, îmi amintesc cizmele de cauciuc ude, mirosind a baltă şi a alge... a făcut cărări pe ape de atâta mers, uneori îmi spunea că orezul o salută... iar de când am plecat în Romania, îi răspunde la salut.
