***

fiecare tablou are în spatele lui un glob de cristal
la belle au bois dormant, Mademoiselle Rivière sau de la Charles Perrault la Ingres


când pierzi e necesar un puternic suport să nu îţi spargi capul fragil: odată cu vestea cea rea a devenit de piatră... de fapt, mitul frumoasei din pădurea adormită nu e doar povestea unei fete căzute sub blestem; dacă o să dăm la o parte pieliţele întărite vom întrezări din simbolistica epicului -primul eşec în dragoste, fusul ni se arată ca un falus...a trebuit să atingă fusul ca să devină de piatră... odată cu ea împietresc oamenii, vegetalul şi animalul...o natură sălbăticită..oare nu cumva aceasta e şi reacţia noastră când atingem mărul pe jumătate dulceaţă ascunsă-n otravă ? povestitorul ne prezintă soarta unei familii dominante într-o societate izolată, oamenii sunt marcaţi de tragedia regelui şi i se aliază în suferinţă, o izolare micro şi macrostructurală..nubila e păzită de tentaţia lumii... din acest unghi, cei 100 de ani de canon sunt o metaforă a maturizării... am putea alătura povestea frumoasei adormite cu cea a ciocârliei? întrucâtva cele două au ceva comun...cetatea-temniţă, însă pe când una e preocupată de aspiraţia spirituală simbolizată de iubirea pentru soare, cealaltă e vindecaă prin somn, o adormire a simţurilor trezite prematur... de la curiozitatea şi naivitatea atingerii fusului la povestea julietei mai sunt doar câteva umbre de pas... arderea fusurilor din împărăţie e o purificare a conştiiniei, o penitenţă a colectivităţii dar un act inchizitorial până la urmă... poate că umberto eco a sublimat imaginea aceasta în numele trandafirului când dă foc bibliotecii pe care personajul său o consideră o sursă de decădere morală... şi iată fusul poate deveni un pergament cu miniaturi prea colorate pentru vremurile acelea...

ce m-a frapat în multe poveşti e începutul...,, a fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată'' ...lipsa numelui... un împărat, o fată... aş putea spune că locuiesc pe o stradă plină de împăraţi...cel dintâi e tata... numai că povestea noastră ar trebui să înceapă..a fost odată un împărat cu două fete, dar nu se poartă poveştile cu numere pare ci cu suflete impare... au fost atâţia împăraţi pe pământ încât au ajuns de poveste. şi ei, şi copiii lor şi copiii sfetnicilor lor şi copiii firului de iarbă...

nu ştiu de ce dar frumoasa din pădurea adormită o revăd în misterul domnişoarei de riviere a lui ingres... poate aerul somnoros al nobilei franceze, prospeţimea, aerul deosebit pe care-l degajă tabloul lui ingres... eroinele au aceeaşi vârstă ...şi în mod ciudat acelaşi destin, mademoiselle de riviere adormind prematur răpusă de o boală incurabilă ... fiecare tablou îşi are globul de cristal în spate. privind creaţia lui ingres mă gândesc la povestea lui charles perrault...da, nu numai monalisa lui da vinci îşi are misterele ei dincolo de zâmbet.

pentru documentare, puteţi căuta tabloul Mademoiselle Caroline Rivière, Ingres (1805), 1m x 70cm, 1805, Paris, Musée du Louvre