Dragul meu, dimineţile nu mai au diminutiv de când ai plecat, întorc şi obrazul celălalt să mă biciuiască viaţa, spăl rufele copiilor vecinei să mă limpezesc, mă agăţ de ei ca şi cum ar fi ai mei, le citesc poveşti din cărţile tale pentru şcoală, uneori le fac şi coifuri (din ziarele pe care le mai am) şi-mi spun: ai mai avut o victorie acolo, departe.
Când văd avioanele coborând am senzaţia că unul va opri la poartă şi tu vei ieşi din el. Le număr şi-mi fac planuri pentru noi. Am renunţat la banii cu care mă duceam la salon (pentru ziare), acum părul mi-l pun cu borş şi papiote de hârtie, să fiu frumoasă când o să vii, chiar de vei veni la miezul nopţii.
Mă uit în calendar o dată pe lună, când trupul îmi aduce aminte că sunt femeie şi mă rog să ai o permisie să facem un copil, o singură zi din nou acasă, aş şti cum să drămuiesc timpul pentru noi. Uneori simt copii în mine întrebându-mă unde e tata...
Când sună alarma, ne ascundem cu toţii la Margaret în beci, e cel mai sigur... să ştii că acolo mă găseşti dacă uşa e încuiată, am dus un pat, am pus amândouă scânduri, copiii stau sus iar noi jos, pe pături. Avem lumânări şi un primus cu gaz.
Indiferent cum se va sfârşi noaptea asta (a sunat din nou alarma), sunt mândră de tine, nu o să mă vezi plângând... mă voi împinge printre oameni cu ghearele, suntem o specie ciudată noi doi (aşa mi-ai spus). NU vreau ca spaima să mai pipăie, strâng copiii lui Margaret în braţe, iartă-mă că scriu urât, tempoul din tâmplă nu e potrivit cu cel din inimă, se aud voci afară, paşi speriaţi...
Stau cu tine la o cafea. Mai aveam câteva linguri, le păstram pentru seara asta specială. Îţi aminteşti? Acum 4 ani ne-am cunoscut. O cafea şi o altă ceaşcă goală. Mi-e dor de tine. Vrei zahăr?
14 februarie 1945
plic netimbrat
Când văd avioanele coborând am senzaţia că unul va opri la poartă şi tu vei ieşi din el. Le număr şi-mi fac planuri pentru noi. Am renunţat la banii cu care mă duceam la salon (pentru ziare), acum părul mi-l pun cu borş şi papiote de hârtie, să fiu frumoasă când o să vii, chiar de vei veni la miezul nopţii.
Mă uit în calendar o dată pe lună, când trupul îmi aduce aminte că sunt femeie şi mă rog să ai o permisie să facem un copil, o singură zi din nou acasă, aş şti cum să drămuiesc timpul pentru noi. Uneori simt copii în mine întrebându-mă unde e tata...
Când sună alarma, ne ascundem cu toţii la Margaret în beci, e cel mai sigur... să ştii că acolo mă găseşti dacă uşa e încuiată, am dus un pat, am pus amândouă scânduri, copiii stau sus iar noi jos, pe pături. Avem lumânări şi un primus cu gaz.
Indiferent cum se va sfârşi noaptea asta (a sunat din nou alarma), sunt mândră de tine, nu o să mă vezi plângând... mă voi împinge printre oameni cu ghearele, suntem o specie ciudată noi doi (aşa mi-ai spus). NU vreau ca spaima să mai pipăie, strâng copiii lui Margaret în braţe, iartă-mă că scriu urât, tempoul din tâmplă nu e potrivit cu cel din inimă, se aud voci afară, paşi speriaţi...
Stau cu tine la o cafea. Mai aveam câteva linguri, le păstram pentru seara asta specială. Îţi aminteşti? Acum 4 ani ne-am cunoscut. O cafea şi o altă ceaşcă goală. Mi-e dor de tine. Vrei zahăr?
14 februarie 1945
plic netimbrat
No comments:
Post a Comment