De câte ori Ulisse străbătea pământul
Ea ţesea covoare de lacrimi.
Nu pentru că ar fi plecat departe
Ci pentru că el ar fi putut să moară
În braţele unei alte femei!
De dor ea săruta marea,
Braţele i se lungiseră ca năvoadele corăbierilor.
Îl aştepta.
Acasă.
Şi pentru asta scria în pânza albă
Poeme de dragoste
Visându-l,
Iubindu-l
Chemându-l.
Ochii ei se acoperiseră de sare,
Munţii de sare ai lacrimilor,
Lacrimile deveniră mai apoi amare
Şi topiră munţii de sare.
În vis îl urma pretuntindeni
Amestecându-se printre roabele plăcerii lui
Intrând în trupul fiecăreia din cele ce-i frângeau muşchii
Cu îmbrăţişări lascive.
El ţesea marea
Ea naviga vela albă a războiului casnic.
No comments:
Post a Comment