*ortega- jurnal

             Cineva mi-a spus că ar trebui să consult astrele atunci când scriu un poem, au şi poeziile zodia lor de naştere.
Prieteniile nu au zodii, iar eu fug de oameni. Am un dar special să-i alung sau să stea în prezenţa mea mai puţin decât e strictul necesar.

A fost pe la mine Ioana, soţia unui misionar, mi-a dat o agendă şi am băut împreună o cafea. Era ciudată, a început să plângă şi să-mi spună despre un vis de acum 10 ani. Înainte de a se căsători a visat casa în care va locui cu soţul ei în misiune. Au ajuns acolo şi nu a recunoscut nimic din casa din vis, spre care nu era nici o cărare, doar imaginea clară, ca o vedere. Apoi a venit o femeie din sat şi a prins-o de mână urându-i bun venit. Nu a mai putut fugi, a rămas acolo.
Aşa ne prinde viaţa de mână şi rămânem unde au nevoie de noi ceilalţi, spun cu un gol în suflet.

Mă întreb de ce plânge mereu când vine la mine, o fi de vină muzica country pe care o am în vene, apa de la flori, sprayul de cameră… i-am spus să nu creadă în vise, fiecare nimerim în casa a cărei uşă reuşim s- o deschidem, nu în aceea pe care visăm să o atingem. Misiunea noastră începe când am deschis-o şi nu dăm înapoi, ci aprindem lumina.

Când a plecat am ştiut că am mai pierdut un prieten.

Am alergat după ea pe scări şi i-am dat o carte de Ciomâzgă, Lucrarea. Am chemat-o înapoi şi am vorbit despre a doua şansă în viaţă. Şi că alcoolul din muzica se evaporă dimineaţa în staţia de tramvai, când noaptea se îngână cu ziua pe o pasarelă fără sfârşit.
De ce-mi spui abia acum ce s-a întâmplat acum zece ani? Am crezut că e o eroare pe care o pot repara în timp…nu ştiu… deschidem geamul şi stăm amândouă la fereastră, fiecare plângând în tăcere pomelnicul ei de iubiri şi tristeţi.

Aleg un disc vechi cu Cesaria Evora… ceva din vocea caldă spală mucegaiul depresiilor.
Am să notez gânduri în agenda pe care mi-ai adus-o. La 16 ani am aruncat singurul jurnal pe care l-am avut. Am scris scurt: nu voi găsi vreodată omul potrivit. M-am născut pe jumătate, ori ea a ars în alt cuptor ori încălzeşte un alt suflet.

Mă rog noaptea ca femeia care-l are aproape să aibă grijă de el. Ce bine e să putem înfrunta adevărul, ca atunci când medicul ne anunţă de o boală gravă…nici în artă nu respiri unde vrei, ci unde îţi permite canonul.

Iau ceştile de cafea fără să le citesc şi las apa caldă să curgă, să mă spele de gânduri ...


Toată lumea consideră că iubirea trebuie să plece de la 100 de grade efervescenţă. Eu, nu. Vreau o iubire care să plece de la genul neutru, ca un tren care abia îşi mişcă roţile la ieşirea din gară. În fond, nu e decât complicatul proces prin care noi devenim dependenţi de celălalt, de zâmbetul, de energia, de puterea lui calorică, e forţa prin care ne smulgem din noi prin ceva imposibil de precizat cu fineţe.

Cred în iubirile ca un focar de lumină, în iubirile-proiector.

***

nu am suportat niciodată cuvântul ,,damă''. îmi aminteşte de primul an de conservator şi de una din întâmplările care mi-au schimbat viaţa într-un mod dramatic. cred că ăsta e unul din motivele pentru care nu mi-am notat impresiile zece ani din viaţă nici măcar în gând, îmi spune ioana.
o privesc şi-mi dau seama că nu o cunosc deloc, deşi am împărţit aceeaşi cameră în cămin în facultate, că ne dădeam tonul la pian pentru vocalize sau făceam schimb de rochii pentru concert.
a fost un viol, continuă ea cu o voce albă, iar eu mă aşez pe scaun pentru că acum înţeleg de ce ea a plecat brusc la sfârşitul anului I, undeva în nord, cu soţul ei, de ce s-a căsătorit rapid şi a renunţat la facultate, de ce ..o mulţime de ce-uri care nu aveau nici o explicaţie decât, poate prin faptul că artiştii sunt pe jumătate nebuni.

mi-o amintesc schimbată într-o dimineaţă, apoi din ce în ce mai tăcută, izolându-se de noi şi plecarea ei.

...ştii balul bobocilor, unde fusesem în rochia aia a ta verde, şi remarcile băieţilor, tipul ăla de la vioară, toni, din anul V,m-a invitat într-o seară la o petrecere la un prieten de-al lui, de fapt petrecerea era doar pentru mine, undeva într-un bloc la etajul 9, cu uşa încuiată şi ... aş fi sărit pe geam însă nu avea nici un rost, până jos eram bucăţi, aşa mi-au trebuit zece ani să ies din povestea aia şi să respir. zece ani în care mi-am adunat fără să ştie nimeni bucăţile răvăşite într-o clipă şi să reînvăţ să merg.

tac, nu ştiu ce ar trebui să spun când e vorba de un viol,
oricum, continuă ea, în astfel de situaţii, dacă m-aş fi dus la poliţie mi-ar fi spus că era vina mea, de ce am fost acolo, aveam 21 de ani, eram naivă ...

înţelegi? asta s-a întâmplat acum zece ani, îmi spune ea, atunci am renunţat să cânt, îmi place arta însă nu-mi plac artiştii, el mi-a spus când m-am trezit din şoc în noaptea aia că ar vrea să fim amanţi şi că aş fi o damă bună...

o iau în braţe şi mă gândesc de ce e atâta mizerie în oameni, de ce unii îşi manifestă iubirea printr-o palmă dată în glumă iubitei peste obraz, ca ea să ştie cine e bărbatul, cine e puternic în relaţie... şi mi-e groază, că nu ştim nimic de fapt despre cel de alături, despre interiorul lui, despre suferinţele ascunse... că unele gesturi par deplasate într-un context şi că explicaţia lor trebuie luată din altă parte, din cufărul ăsta întunecat al memoriei... pe care-l scotocim şi iar scotocim, la nesfârşit...
***

femeia e o necesitate psihologică nu numai fiziologică în viaţa unui bărbat.

e trist ca ,,a iubi'' să aibă măseaua cariată.

în muzică am întâlnit cheia sol, cheia fa, cheia do... mă întreb în care cheie e scris solfegiul fericirii?