,, Cu bani poţi să faci orice dar cel mai bun e tot un umbrar pentru Avraam’’ (rabi Moise)
De câteva zile mă dor oasele. Am mai adus o aerotermă... centrala veche o s-o schimb la anul. Nu trebuie să fie foarte cald în salonul cu cărţi, ar îngălbeni mai repede... îmi privesc oaspeţii fără să-i intimidez, îi las să văd ce caută, de ce au intrat, vor ceva anume sau pur şi simplu au venit în anticariat din curiozitate. Unii se foiesc neliniştiţi în jurul rafturilor, sunt nehotărâţi dacă să scoată cartea din raft sau nu, îi mângâie cotorul cu degetele ca o şiră a spinării apoi aleg brusc altă carte. Mă întreb uneori de ce fac asta ... degetele lor îmi spun că s-au pregătit, s-au îndrăgostit de acel roman apoi schimbarea bruscă a cârmei spre o altă carte. Se îndreaptă grăbiţi spre locul unde mă aflu, vor un alt exemplar, niciodată pe cel din raft, de ce preţul e cu litere albastre, dacă pot pune cartea deoparte câteva zile...eu o pun deşi peste câteva zile cartea ajunge din nou în raft pentru că nu vor reveni să o cumpere. Ştiu asta de la rabi Moise... niciodată să nu-ţi strigi prietenii pe nume, spunea. Nu şi-l vor recunoaşte, mai ales când le ceri bani. Ţine aproape o carte şi o să afli mai multe despre oameni. Când oamenii mă întreabă de preţurile cărţilor îmi pare rău că le vând. Atunci, mă retrag în camera din spate, un fel de birou unde bunicul rămânea peste noapte să scrie cărţile într-un registru vechi, las răspunsurile pentru fata de la raft, ea zâmbeşte şi tace. Aşa am învăţat-o. Preţul a fost deja negociat... ridică din umeri...aud prin uşa deschisă paşii celui interesat de carte. Ies şi îl întreb cât vrea pe ea... se opreşte descumpănit. Îl întreb de ce o cumpără, pentru cine... mă uit la titlu, apoi la preţ, citesc un pasaj cu voce tare. Ştiu asta tot de la bunicul. Fiecare din cărţile lui avea un pasaj selectat care era citit în cazul în care orice alt răspuns ar fi fost în plus. După primele fraze, omul rămâne pe gânduri...nu mă priveşte, nu are niciun gest. Îşi îngustează ochii ca şi cum şi-ar face un calcul dacă îşi poate permite cartea, apoi luminându-se îmi întinde banii, cuprinde volumul ca pe o fiinţă abia descoperită şi se îndreaptă spre uşă.
-Ar trebui să puneţi un brad înăuntru, vine Crăciunul.
Îmi înghit un răspuns zâmbind şi plec în cealaltă cameră. Sunt cărţi peste tot: pe masă, sub pat, în cutii mari de lemn, deasupra tocului uşii de jur împrejurul pereţilor, pe rafturi mari de fier, o mulţime de cărţi, unele legate în piele, altele cu coperţi de carton, ediţii rare. Unele nu o să le vând niciodată. Îmi colorează inima ca nişte globuri de Crăciun. A fost o vreme când mă uitam cu jind la brazii de Crăciun însă am înţeles că îmi sunt inaccesibili... de când eram copil şi la o serbare mi-au dat rolul Mariei. A venit tata şi a vorbit cu învăţătoarea că eu nu pot juca acest rol; la sfârşit am spus o poezie de iarnă, am privit dintre oameni serbarea. O auzeam pe mama şoptindu-mi în ureche:
-Doriana, noi suntem în exil.
La ei era Crăciunul, noi eram în exil.
De câteva zile mă dor oasele. Am mai adus o aerotermă... centrala veche o s-o schimb la anul. Nu trebuie să fie foarte cald în salonul cu cărţi, ar îngălbeni mai repede... îmi privesc oaspeţii fără să-i intimidez, îi las să văd ce caută, de ce au intrat, vor ceva anume sau pur şi simplu au venit în anticariat din curiozitate. Unii se foiesc neliniştiţi în jurul rafturilor, sunt nehotărâţi dacă să scoată cartea din raft sau nu, îi mângâie cotorul cu degetele ca o şiră a spinării apoi aleg brusc altă carte. Mă întreb uneori de ce fac asta ... degetele lor îmi spun că s-au pregătit, s-au îndrăgostit de acel roman apoi schimbarea bruscă a cârmei spre o altă carte. Se îndreaptă grăbiţi spre locul unde mă aflu, vor un alt exemplar, niciodată pe cel din raft, de ce preţul e cu litere albastre, dacă pot pune cartea deoparte câteva zile...eu o pun deşi peste câteva zile cartea ajunge din nou în raft pentru că nu vor reveni să o cumpere. Ştiu asta de la rabi Moise... niciodată să nu-ţi strigi prietenii pe nume, spunea. Nu şi-l vor recunoaşte, mai ales când le ceri bani. Ţine aproape o carte şi o să afli mai multe despre oameni. Când oamenii mă întreabă de preţurile cărţilor îmi pare rău că le vând. Atunci, mă retrag în camera din spate, un fel de birou unde bunicul rămânea peste noapte să scrie cărţile într-un registru vechi, las răspunsurile pentru fata de la raft, ea zâmbeşte şi tace. Aşa am învăţat-o. Preţul a fost deja negociat... ridică din umeri...aud prin uşa deschisă paşii celui interesat de carte. Ies şi îl întreb cât vrea pe ea... se opreşte descumpănit. Îl întreb de ce o cumpără, pentru cine... mă uit la titlu, apoi la preţ, citesc un pasaj cu voce tare. Ştiu asta tot de la bunicul. Fiecare din cărţile lui avea un pasaj selectat care era citit în cazul în care orice alt răspuns ar fi fost în plus. După primele fraze, omul rămâne pe gânduri...nu mă priveşte, nu are niciun gest. Îşi îngustează ochii ca şi cum şi-ar face un calcul dacă îşi poate permite cartea, apoi luminându-se îmi întinde banii, cuprinde volumul ca pe o fiinţă abia descoperită şi se îndreaptă spre uşă.
-Ar trebui să puneţi un brad înăuntru, vine Crăciunul.
Îmi înghit un răspuns zâmbind şi plec în cealaltă cameră. Sunt cărţi peste tot: pe masă, sub pat, în cutii mari de lemn, deasupra tocului uşii de jur împrejurul pereţilor, pe rafturi mari de fier, o mulţime de cărţi, unele legate în piele, altele cu coperţi de carton, ediţii rare. Unele nu o să le vând niciodată. Îmi colorează inima ca nişte globuri de Crăciun. A fost o vreme când mă uitam cu jind la brazii de Crăciun însă am înţeles că îmi sunt inaccesibili... de când eram copil şi la o serbare mi-au dat rolul Mariei. A venit tata şi a vorbit cu învăţătoarea că eu nu pot juca acest rol; la sfârşit am spus o poezie de iarnă, am privit dintre oameni serbarea. O auzeam pe mama şoptindu-mi în ureche:
-Doriana, noi suntem în exil.
La ei era Crăciunul, noi eram în exil.
No comments:
Post a Comment