*din camera de alaturi.ochiul

,,Dacă iei un bulgăre de gheaţă şi-i cufunzi capul sub apă iar el se încăpăţânează a ieşi din nou la suprafaţă, nu-l omorî. Sâmburele lui are şanse să devină-ntr-o zi un continent. ’’ (Rabi Moise)

Îi puse mâna pe frunte: febra de ieri se estompase. Îi umezi buzele cu linguriţa însă ea nu mai deschise ochii, nu făcu niciun semn, nu mişcă niciun muşchi deşi o ciupi de obraz. Era inertă de parcă ar fi murit. Mai demult, deschidea ochii fără nicio semnificaţie, ridica pleoapele privind în gol câteva clipe, suspendată ca şi cum ar fi vrut să evadeze pe acolo, apoi totul se stingea încet, fără nicio explicaţie, fără nicio speranţă. Dădu păturile la o parte, o întoarse să-i schimbe cearşaful ud; era golit de orice milă, blândeţea i se topise odată cu ultimul cuvânt murmurat, cu ultima literă... nu mai mirosea a urină, nici măcar acel iz acrişor al celor ce stau de prea mult timp ţintuiţi la pat. Acum în cameră era un aer cu miros de măr verde. O privi cu atenţie: ochii i se cufundaseră-n orbite ca o apă scăzândă într-o vale unde nu mai plouase demult. Pânza lor freatică era subţire. .. învăţase să-i citească orele de veghe şi somnul după cât de scurse îi erau orbitele: când dormea, erau atât de joase de parcă îşi părăsise trupul de tot, migrând în afara lui prin ochi, iar când se trezea, deşi nu deschidea măcar o secundă pleoapele, îi vedea mişcându-se ca o zbatere. Trăia într-un spaţiu inaccesibil lui, o urmărea pe străzile de niciunde după felul cum i se mişca globul ocular, urnind nemişcarea. Atunci se făcea o linişte din alte spaţii, o linişte masivă, iar el se apropia, nu ca să-i simtă suflarea ci ca să asculte ce povestesc ochii ei închişi. Nu mai măsura cât dura acea stare, nu mai măsura nimic, închidea şi el ochii fără să plângă, se târa în urma ei, ca o umbră, cu auzul încordat la maximum în perceperea limbii ochiului închis cu toate că mişcarea aceea era fără zgomot, fără niciun ecou. Trăiau într-o muţenie absolută, doar ochiul cu mişcări de orologiu lupta să elibereze un fel de strigăt.
I se părea o pasăre cu corpul putrezind dar încă vie, simţea un nod în gât, strângea din pumni şi se ruga pentru ea croind un vis în care îşi imagina cum pereţii dispar, cum i se deschide în faţă un drum aproape nesfărşit spre stejarul lui Mamvri, acolo unde stăteau trei îngeri iar el o ducea de mână spre ei ca pe o oarbă, o ultimă oloagă aşteptând vindecarea din mâinile lor, îşi pleca genunchii şi rostea până când adormea ,, miluieşte-mă, Dumnezeule, după mulţimea îndurărilor Tale ... şterge fărădelegea mea... ’’.