E trei dimineaţa. Stau lângă rabi Moise şi aştept. Dincolo de uşă e tata, culcat ca un miel spre junghiere. Privesc în gol, Rabi priveşte spre Dumnezeu şi în tăcerea aceea deplină simt o umbră între noi, o umbră caldă.
E patru. Picură mărunt pe pervaz, picură în perfuziile tatei, picură şi în mine. Un gol. Rabi aduce două pahare cu ceai, beau deşi aş fi vrut o cafea însă mi-e ruşine să beau lângă el, mi-e ruşine să-mi aprind o ţigară, mi-e ruşine să-i spun că fug în zig-ziag. Printre oameni.
Dincolo de uşă, pe trupul tatei se trag tuşe groase de vopsea, îi amestecă ficatul cu inima, îi umplu maţele cu viaţă, carnea i-o schimbă, nu ştiu... alte picături pe pervaz... plouă mărunt cu sirene în noapte, claxoanele primelor taxiuri ale zilei îmi par ţipuitori de copil.
E obosit şi rabi, nu mai caută cuvinte. Aproape a aţipit. Simt cum îi alunecă într-o parte fruntea. Umbra aceea caldă se apropie de parcă ar vrea să-mi vorbească.
- Vrei să-ţi ţin de urât?
Aud şi n-aud vorbindu-se dincolo. Oricum nu înţeleg ce spun, ar trebui să redevin copil ca să învăţ idiş.
Îmi pare rău că nu am învăţat nici morse... ploaia îmi ţăcăne veşti despre mielul zdrobit al tatei, umbra încearcă să-mi spună ceva...
- rabi, iartă-mă... cum vorbeşti tu cu Dumnezeu?
Bătrânul tremură zgribulit, poate nu trebuia să-l trezesc...acum nu i-ar fi fost frig, nu i-ar fi tremurat oasele...poate ar fi vorbit cu un înger pentru tata acolo la frontiera dintre ploaie şi sânge, ar fi dat câteva picături...
Tac şi îl las să creadă că nu am spus nimic. Mă ascund în mine până când îl simt din nou adormind.
-El vorbeşte cu mine, nu eu cu El...aud într-un târziu şi mi se face ruşine, bătrânul a auzit tot şi a căutat îndelung un răspuns. Îmi ia mâna în palmele lui calde, zâmbim amândoi aproape căscând. Ne stingem.
Şi umbra dintre noi pare a adormi, schimbându-şi capul de pe umărul meu pe umărul lui.
E cinci. O femeie începe să spele holul, ne salută, las capul în jos, nu vreau să mă salute, nu vreau să aud cum din cârpă picură pe mozaic o nouă ploaie. Una roşie, de sânge... încep să mă plimb tocmai pe unde a spălat şi e umed. Nu ştiu de ce fac asta, probabil vreau scandal deşi e inutil la 34 de ani să ma comport ca un copil, dar dincolo e tata, tata care e un copil de-o schioapă ca şi mine, e muntele meu de jucării, de cărţi... pur şi simplu e tata.
E patru. Picură mărunt pe pervaz, picură în perfuziile tatei, picură şi în mine. Un gol. Rabi aduce două pahare cu ceai, beau deşi aş fi vrut o cafea însă mi-e ruşine să beau lângă el, mi-e ruşine să-mi aprind o ţigară, mi-e ruşine să-i spun că fug în zig-ziag. Printre oameni.
Dincolo de uşă, pe trupul tatei se trag tuşe groase de vopsea, îi amestecă ficatul cu inima, îi umplu maţele cu viaţă, carnea i-o schimbă, nu ştiu... alte picături pe pervaz... plouă mărunt cu sirene în noapte, claxoanele primelor taxiuri ale zilei îmi par ţipuitori de copil.
E obosit şi rabi, nu mai caută cuvinte. Aproape a aţipit. Simt cum îi alunecă într-o parte fruntea. Umbra aceea caldă se apropie de parcă ar vrea să-mi vorbească.
- Vrei să-ţi ţin de urât?
Aud şi n-aud vorbindu-se dincolo. Oricum nu înţeleg ce spun, ar trebui să redevin copil ca să învăţ idiş.
Îmi pare rău că nu am învăţat nici morse... ploaia îmi ţăcăne veşti despre mielul zdrobit al tatei, umbra încearcă să-mi spună ceva...
- rabi, iartă-mă... cum vorbeşti tu cu Dumnezeu?
Bătrânul tremură zgribulit, poate nu trebuia să-l trezesc...acum nu i-ar fi fost frig, nu i-ar fi tremurat oasele...poate ar fi vorbit cu un înger pentru tata acolo la frontiera dintre ploaie şi sânge, ar fi dat câteva picături...
Tac şi îl las să creadă că nu am spus nimic. Mă ascund în mine până când îl simt din nou adormind.
-El vorbeşte cu mine, nu eu cu El...aud într-un târziu şi mi se face ruşine, bătrânul a auzit tot şi a căutat îndelung un răspuns. Îmi ia mâna în palmele lui calde, zâmbim amândoi aproape căscând. Ne stingem.
Şi umbra dintre noi pare a adormi, schimbându-şi capul de pe umărul meu pe umărul lui.
E cinci. O femeie începe să spele holul, ne salută, las capul în jos, nu vreau să mă salute, nu vreau să aud cum din cârpă picură pe mozaic o nouă ploaie. Una roşie, de sânge... încep să mă plimb tocmai pe unde a spălat şi e umed. Nu ştiu de ce fac asta, probabil vreau scandal deşi e inutil la 34 de ani să ma comport ca un copil, dar dincolo e tata, tata care e un copil de-o schioapă ca şi mine, e muntele meu de jucării, de cărţi... pur şi simplu e tata.
No comments:
Post a Comment