*Fălci

din coastă am luat o ramură şi-am aşezat-o la capătul colibei

unde m-am retras

pe insulă tăcerea spune o mie de cuvinte

păşeam ca oricare dintre voi pe drumuri pietruite

într-o zi a venit furul

ca un uragan

nu am avut timp să spun nu, mi-a legat mâinile la spate

am apucat să văd cum se închide cala unui geamăt în grumaz

şi întunericul

apoi camera umedă

nu ştiu

poate era o împletitură de rogojini

poate chiar el era

hrănindu-mă pe întuneric

distingeam culorile după miros

mirosea la început a alb, a dragoste

o infuzie de soare îmi calma suferinţele nervului subţiat de răpire

m-a cotropit într-un fel albastru

nu ştiam de unde vine

venea de peste tot

imposibil de oprit

simţeam cum smulge bucăţi

din mine

cum se prelinge plasma

ca o răşină

deveneam încet o coastă de lut scobită de ape

apoi

mi-am luat mâncarea de jos

mi-o arunca de departe ca o nadă şi doar atunci când îşi amintea cum putrezesc a lemn

aveam cioc dar nu eram pasăre

ajunsesem să-mi sfârtec propriile mâini iar el împletea un fel de năvod

îmi vorbea de săriturile-n gol

nu mai eram nici templu nici coloană

nu mai aveam nici hrană, mâinile mi se terminaseră

oraşul, ferestrele, oamenii, străzile şedeau închise în mine

ca o cutie cu amintiri uitate pe puntea unui vapor ce se duce-n adâncuri

şi moartea ca o cergă

mi-a spulberat iluziile

odată cu trupul desfăcut în mii de fărâme

deasupra apelor o împletitură înflorind

legată de ancore