cenușa (fragment)

II
Luna gemu aşa cum geme orice fiinţă când somnul se subţie ca o smântână amestecată cu lapte. Duse mâna la frunte: era umedă. Se scutură şi alergă să se spele. Mâinile ei prelungi păreau străvezii la contactul cu porţelanul şi marmura. În atrium, se auzea o muzică lină, o muzică boreală, de clopot amestecat cu stea, de ţambaline şi harpe.
Îşi despleti părul negru şi rămase un timp în faţa oglinzii: fiecare femeie are vârsta pe care consideră că o poate purta elegant pe umăr ca o eşarfă. Avea faţa palidă, o paloare delicată, paloarea celor care uită să se oprească din citit, absorbiţi de poveşti. Albăstriul cearcănelor îi mărea conturul ochiului, uşor migdalat. Avea ceva din blândeţea unei vaci sacre de India. Îşi îndreptă umerii cu un surâs spaniolit. În afară de oglindă, niciun obiect din încăpere nu avea conturul finit. Patul din care tocmai se trezise îşi recăpătă forma de ramur înflorit, pereţii se transformară în geamuri iar geamurile se pliară ca o stofă, intrând într-un colţ din întuneric. Perdelele din taşkent gri-albăstrui se rulară ca un pergament cu marginile aurii. În spatele ei, era o masă ca un pupitru de tribun. Lemnul roşiatic de trandafir, avea inscripţionat într-o limbă veche: cunoaşte-te pe tine însuţi.
Luna reflectă o clipă apoi renunţă la planurile făcute pentru acea zi: azi nu avea de gând să se machieze. Nici măcar să dea cu puţin ruj pe buze. Azi, nu. Îşi scoase toate bijuteriile şi le lăsă într-o cutie, apoi se spălă tamponându-şi corpul cu o pânză umezită. Voia să nu se grăbească, îşi simţea pielea extrem de sensibilă, ca şi cum o atingere masivă de apă ar fi decojit-o ca pe-un şarpe. Îşi luă halatul, din mătase indigo, şi rămase o vreme în faţa oglinzii. Îşi studie obrazul.
,,Oamenii îşi citesc destinul în palmă, eu mi-l citesc după cicatricele din spatele epidermei.’’ Zâmbi. Nu avea nicio cicatrice sau, cel puţin, niciuna vizibilă dar îi plăcea exerciţiul ăsta, puţin anticipativ, căutând riduri acolo unde ele nu există. Îşi inducea uneori o stare de nelinişte, alteori exersa mimele tristeţii până când reuşea să se întristeze de-a binelea. Îşi simţi şi acum sufletul amar ca o coajă de portocală, apoi de grefă, apoi de pelin şi începu să plângă.
,,Ar trebui să-mi aleg o vârstă. Aşa plâng fetele înainte de măritat, aşa plâng femeile după bărbaţii lor. până când coloana lor devine un tub de trestie plin cu lacrimi.’’
Porni încet, foarte încet ca şi cum fiecare obiect din cameră ar fi fost o proiecţie a fiinţei ei, simţea cum iese şi reintră în propriul trup ca o ameţeală.
Alese din dulap o rochie la întâmplare. O rochie vaporoasă, fără mâneci, deasupra genunchilor, alcătuită din două maieuri suprapuse din voal înflorat. Îşi luă o jachetă de piele şi sandalete.
Tiptil, coborî printre copaci la capătul străzii.

Şoseaua nu era circulată: era două noaptea. Totuşi, câteva lumini în zig-zag: la o benzinărie, în spatele geamului, un bărbat între două vârste sorbea cu înghiţituri mici dintr-o ceaşcă de cafea. Căldura dinăuntru îl moleşise, nu voia să adoarmă deşi în curând avea să-şi sprijine coatele de masă, moţăind. Undeva, în colţul străzii, un bloc. La etaj, două fete citeau-una învăţa iar alta răsfoia o carte, să-i ţie de urât. ,,Sunt surori’’ gândi Luna continuându-şi plimbarea pe strada luminată de felinare. Simţea o oboseală plăcută în picioare, o căldură familiară. Îşi luă sandalele în mâini şi, zărind un gard, îl sări apropiindu-se de o piscină. Casa şi grădina erau luminate doar dinspre stradă dar putu desluşi în umbră conturul unei fiinţe care stătea cu picioarele în apă. Fără sunet, Luna îşi bălăci gleznele în apă, în colţul opus. Simţi gresia umedă.

Omul părea absorbit de gândurile sale. Nu observă nicio mişcare doar luna ieşise dintre nori înteţind vântul. Răcoarea nu-l înfrigură, ci îl moleşi aşa că se lăsă uşor pe spate privind cerul. Din memorie i se şterseră gândurile, dispărură singurătatea, munca, neliniştile, sentimentul de vinovăţie. Voia să cumpere fabrica de medicamente, s-o dezasambleze şi s-o vândă la fier-vechi, iar în locul ei să ridice un mall. Nu ştia că în cutia aceea complicată cu instalaţii din inox arseseră vieţi. Nu-l lega nimic de fabrică. Simţea în jurul ei o taină, o vrajă de care nu voia să se apropie. Prefera să o considere o nucă de cocos căreia avea să-i dea un şut, să-i crape coaja şi să-i mănânce miezul.
Era bogat dar voia să ajungă şi mai bogat. Erau prea puţini banii, casele sau maşinile avute. Voia să poată influenţa lucrurile, să fie cât mai sus. Bogăţia acumulată avea s-o convertească în putere, a avea să devină a controla. Nu se gândea ce va face cu oamenii care mai erau în fabrică. Erau doar un drum închis. De oameni, de copii oamenilor şi de părinţii oamenilor trebuiau să se ocupe alţii. Pentru el, totul era o cutie. Pantofii, cămăşile, cravatele, mâncarea, scrisorile, banii se ţineau în cutii. Casa lui era o altă cutie, strâmbă.
De ce voia să fie cât mai aproape de tot? Ca să se poată răzbuna. Pe colegii lui de grădiniţă, că era peltic. Fusese peltic. Acum, colegii lui aveau familii, servicii, mai slabe sau mai bune dar locuiau în acelaşi oraş şi citeau zilnic despre el în ziare. Şi colegii din primară erau pe listă. Unii fuseseră premianţi, alţii pur şi simplu fuseseră mai inteligenţi. Şi răseseră de el cu cruzimea vârstei. Râseseră împreună însă el uitase. Doar râsul lor contra lui, ca o minge aruncată-n prăpastie, îi suna în urechi. Era un sens fără feed-back, un zgomot care nu se liniştise în urechile lui. Veneau în ordine crescătoare, colegii şi profesorii din liceu şi facultate. Se aşezaseră cuminţi în amfiteatrul memoriei aşteptându-şi sentinţa, mereu amânată.
Desigur, se întâlnise cu ei din zece în zece ani de la terminarea şcolii, ciocneau acelaţi pahar prăfuit de vin, se întrebau de afaceri, de politică, de succes, îşi urau sănătate urându-se elegant, faţă-n faţă, zâmbindu-şi privindu-se-n ochi. Era remarcabilă asiduitatea cu care urca în ierarhii, fiind atent să nu-şi uite mâinile în dosarele celor de care avea nevoie. Nu se desăvârşise în nicio direcţie deşi în toate părea un model. Întâlnindu-l , pe stradă sau în cafenea, în restaurant sau la hotel, afişa acelaşi zâmbet tern ca o zi bună ce nu se mai sfârşeşte, o zi toridă fără vânt. Avea o vârstă incertă pentru că nu mai trăsese demult cu arcul. Avea o vârstă total diferită de cea pe care o aveau bărbaţii la anii lui.
Femeile pentru el nu reprezentau o plăcere, deşi roiau în jur. Nu le lăsa cu adevărat să se apropie. Eventualii moştenitori însemnau bani iar el ar fi devenit vulnerabil. Pentru el, copiii ar fi însemnat renunţarea la răzbunare, ar fi însemnat un pod suspendat al turnului în care era închis de ani buni. Se simţea blestemat, iar oamenii care se simt blestemaţi, chiar sunt blestemaţi. De propria conştiinţă.
Simţea că are un mare război de dus împotriva unei fiinţe amorfe, uriaşe, cu mii de ochi şi de guri, gata să râdă, să-l umilească. ,,Şi dacă i-ar învinge pe toţi într-o zi?’’ se întrebă Luna. ,,Atunci, ar inventa alte războaie. Şi-ar purta războaiele mai departe pentru că oamenii obişnuiţi cu războiul nu se vor mai obişnui cu pacea. Ar înventa alte şi alte motive pentru care ar sfâşia oameni care nu i-au făcut nimic, ceea ce în limba oamenilor se numeşte ambiţie.’’
,,Oamenii de felul ăsta sfârşesc aruncaţi într-o mină părăsită’’, gândi Luna. ,,Oamenii de felul ăsta deja au murit. S-au aruncat singuri într-un puţ părăsit. Viaţa lor e un puţ părăsit, plin de stârvuri’’ se auzi clipocind în cer. Erau stelele. Veniseră aproape să-i ţie de urât Lunii. Unele se aşezaseră în iarbă, ca licuricii, altele pe ramuri, precum florile iar altele îşi dădură drumul în apă imitând solzii unor peşti. Grădina şi bazinul se umplură de lumină, păreau poleite cu argint, un argint fără coclire. Clipeau vesel ca o vitrină din marile oraşe. Ai fi spus că un inginer priceput dăduse drumul tuturor instalaţiilor pe care le montase pe fiecare protuberanţă a peluzei. Alte stele se apropiară de trupul culcat şi amorţit rotindu-se-n jurul lui ca nişte iele. Păreau desprinse din legendele de demult, ursind şi vrăjind, închegându-i odată cu apa şi gândurile şi sângele. Nu voiau să-l ieie cu ele sus pe câmpiile dintre nori, nu era nici frumos, nici tânăr, nici bun. Pur şi simplu, se roteau intraseră într-un joc lipsit de sens. Dac-ar fi deschis ochii, şi-ar fi pierdut minţile, considerându-se în mijlocul unei conspiraţii imposibil de controlat.
Dincolo de stradă, la capătul oraşului, un gong de biserică sparse liniştea precum se crapă oul din coajă. În văzduh, mirosea a lapte, a miere şi a tămâie. Cerurile se primeneau de parcă icoanele vechi fuseseră unse cu lac nou şi străluceau botezate.
Luna se ridică încet, mai privi o clipă piscina apoi se retrase. Gresia avea un desen abstract, o stilizare de lanuri dar forma băii, dreptunghiulară şi tulpinile de palmier din ghivecele implantate de jur împrejur, îi aminteau de Pompei.
Farurile maşinilor se înmulţiră precum ochii de vulpe în sălbăticie. ,,Cele două surori nu s-au culcat’’ murmură surprinsă Luna. Un automat de îngheţată porni singur. Cornetele treceau pe sub jetul de cremă apoi cădeau în gol. Cele mai norocoase se înfipseră în nisip părând un rond cu flori de napolitană şi vanilie. Zgomotul îl trezi pe lucrătorul de la benzinărie care dădu nişte telefoane apoi se apropie să vadă ce se întâmplă, dacă nu cumva cineva făcuse o glumă iar butonnul era manevrat din spate, fiind tras de o aţă.
,,Teatru de marionete e noaptea’’ gândi amuzat. Câţiva oameni care locuiau în vecinătate ieşiră în stradă alarmaţi dar văzând maşina care fabrica îngheţate fără oprire, luară şi le împărţiră. Oamenii se inmulţeau pe strada cu îngheţate iar mecanicii şi poliţiştii nu avură decât să semneze un proces verbal de euforie mecanică cu o mănă. În cealaltă, ţineau ca un buchet de mireasă, un cornet.