din coastă am luat o ramură şi-am aşezat-o la capătul colibei
unde m-am retras
pe insulă tăcerea spune o mie de cuvinte
păşeam ca oricare dintre voi pe drumuri pietruite
într-o zi a venit furul
ca un uragan
nu am avut timp să spun nu, mi-a legat mâinile la spate
am apucat să văd cum se închide cala unui geamăt în grumaz
şi întunericul
apoi camera umedă
nu ştiu
poate era o împletitură de rogojini
poate chiar el era
hrănindu-mă pe întuneric
distingeam culorile după miros
mirosea la început a alb, a dragoste
o infuzie de soare îmi calma suferinţele nervului subţiat de răpire
m-a cotropit într-un fel albastru
nu ştiam de unde vine
venea de peste tot
imposibil de oprit
simţeam cum smulge bucăţi
din mine
cum se prelinge plasma
ca o răşină
deveneam încet o coastă de lut scobită de ape
apoi
mi-am luat mâncarea de jos
mi-o arunca de departe ca o nadă şi doar atunci când îşi amintea cum putrezesc a lemn
aveam cioc dar nu eram pasăre
ajunsesem să-mi sfârtec propriile mâini iar el împletea un fel de năvod
îmi vorbea de săriturile-n gol
nu mai eram nici templu nici coloană
nu mai aveam nici hrană, mâinile mi se terminaseră
oraşul, ferestrele, oamenii, străzile şedeau închise în mine
ca o cutie cu amintiri uitate pe puntea unui vapor ce se duce-n adâncuri
şi moartea ca o cergă
mi-a spulberat iluziile
odată cu trupul desfăcut în mii de fărâme
deasupra apelor o împletitură înflorind
legată de ancore
No comments:
Post a Comment